Scrisori din trecut: Povestea unei iubiri ascunse

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Mihai! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre scăldate în lumina palidă a după-amiezii. Dar Mihai nu mai era acolo să-mi răspundă. Rămăseseră doar tăcerea apăsătoare și cutia veche de pantofi pe care o țineam strâns la piept, ca pe o rană deschisă.

Totul a început într-o zi de martie, la două săptămâni după înmormântare. Încercam să fac ordine în lucrurile lui Mihai, să aduc puțină liniște în haosul lăsat de absența lui. Am găsit cutia ascunsă sub pat, acoperită de pulbere și uitare. Am deschis-o fără să bănuiesc ce avea să urmeze. Înăuntru erau zeci de scrisori, toate adresate unei femei pe nume Ioana. Scrisul lui Mihai — inconfundabil, rotund, cald — umplea paginile cu mărturisiri, doruri și amintiri pe care nu le împărțise niciodată cu mine.

Am citit prima scrisoare cu mâinile tremurânde:

„Dragă Ioana,

Nu trece zi fără să mă gândesc la tine. Chiar dacă viața ne-a dus pe drumuri diferite, o parte din mine a rămas mereu acolo, în vara aceea când ne-am cunoscut la Costinești…”

M-am prăbușit pe podea, incapabilă să-mi controlez lacrimile. Cum era posibil? Trei decenii și jumătate de căsnicie și niciodată nu mi-a spus despre această Ioana. M-am simțit trădată, mințită, ca și cum întreaga noastră viață fusese o piesă de teatru jucată pentru ochii mei.

În zilele următoare am citit fiecare scrisoare. Erau confesiuni despre visele lui neîmplinite, despre regretele care-l măcinau, despre iubirea pentru Ioana care nu murise niciodată cu adevărat. Îi povestea despre mine, despre copiii noștri — dar mereu cu un ton de regret, ca și cum viața lui adevărată rămăsese blocată undeva în trecut.

Am început să mă întreb dacă Mihai m-a iubit vreodată cu adevărat sau dacă am fost doar un refugiu comod după ce nu a putut fi cu ea. Amintirile noastre — vacanțele la munte, serile liniștite pe balcon, certurile și împăcările — au început să capete un gust amar. M-am simțit ca o străină în propria mea poveste.

Într-o seară, fiica mea, Ana, a venit să mă vadă. M-a găsit plângând cu scrisorile împrăștiate pe masă.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

I-am arătat cutia fără să spun un cuvânt. A citit câteva rânduri și a oftat adânc.

— Poate că nu e așa cum crezi tu… Poate că tata te-a iubit în felul lui. Oamenii sunt complicați.

— Dar cum să trăiești o viață întreagă cu cineva și să nu-i spui adevărul? am izbucnit eu. Cum să te uiți în ochii omului de lângă tine și să păstrezi un asemenea secret?

Ana m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Poate că a vrut să te protejeze. Sau poate că s-a temut că ar pierde totul dacă ar fi fost sincer.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc la propriile mele secrete, la lucrurile nespuse dintre noi. Poate că nici eu nu fusesem mereu sinceră cu Mihai. Poate că fiecare dintre noi poartă o poveste ascunsă în suflet.

Am decis să o caut pe Ioana. Aveam adresa ei dintr-o scrisoare mai recentă. Am scris o scrisoare scurtă și am pus-o la poștă fără să mă gândesc prea mult:

„Doamnă Ioana,

Sunt Elena, soția lui Mihai. Am găsit scrisorile dumneavoastră după moartea lui. Aș vrea să vă întâlnesc.”

Răspunsul a venit după două săptămâni. Era o scrisoare elegantă, scrisă cu grijă:

„Dragă Elena,

Nu știu dacă am dreptul să vă răspund. Nu am vrut niciodată să vă rănesc. Mihai mi-a scris mereu dintr-o nevoie de a-și aminti cine a fost cândva, nu pentru că nu v-ar fi iubit pe dumneavoastră…”

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centrul orașului. Ioana era o femeie trecută de șaizeci de ani, cu ochii blânzi și mâinile tremurânde.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, mi-a spus ea privind în ceașca de cafea. Nu am vrut niciodată să-l iau de lângă dumneavoastră.

— Dar l-ați iubit?

— Da… Dar l-am pierdut demult. Scrisorile au fost doar o punte spre trecutul nostru comun. El era al dumneavoastră.

Am plecat de acolo cu sufletul mai ușor și totuși mai greu ca niciodată. Am înțeles că Mihai fusese prins între două vieți: cea pe care și-o dorise și cea pe care o trăise alături de mine.

Acum, când privesc fotografiile noastre vechi sau aud râsul nepoților prin casă, mă întreb: cât de bine îl cunoaștem vreodată pe cel de lângă noi? Și cât din iubirea noastră e adevăr și cât e doar iluzie? Poate că răspunsurile nu contează atât de mult cât curajul de a ierta și de a merge mai departe.