Socrii în sufrageria mea: cinci luni care mi-au răvășit viața

— Nu așa se face, Mihai! Ai pus iarăși farfuriile greșit în dulap! vocea socrului meu, domnul Ilie, răsună în sufrageria noastră mică, în timp ce eu încerc să-mi păstrez calmul. E a treia oară săptămâna asta când mă corectează pentru ceva banal. Mă uit la el, apoi la soția mea, Ioana, care evită privirea mea și se preface preocupată de telefon. Simt cum mi se strânge stomacul de frustrare.

Totul a început într-o seară rece de noiembrie, când Ioana a primit un telefon de la mama ei. Domnul Ilie, rămas văduv de curând, nu se mai descurca singur. „Tatăl meu are nevoie de noi, Mihai. Nu putem să-l lăsăm singur”, mi-a spus Ioana, cu ochii în lacrimi. Am acceptat, deși știam că apartamentul nostru cu două camere abia ne ajunge pentru noi doi și fetița noastră, Mara.

Primele zile au fost ciudate, dar suportabile. Domnul Ilie era tăcut, stătea mai mult în camera Mariei, privind pe geam sau butonând telecomanda. Dar, treptat, a început să-și facă simțită prezența. A schimbat locul lucrurilor în bucătărie, a mutat scaunele, a comentat la programul de somn al Marei. „Pe vremea mea, copiii se culcau la opt, nu la zece!”

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu Ioana.
— Nu mai pot, Ioana. Parcă nu mai am loc în casa mea. Simt că orice fac e greșit.
Ea a oftat, obosită:
— Știu, Mihai. Dar e tatăl meu. Nu pot să-l dau afară. Și nici nu vreau să-l rănesc.

Zilele au început să semene una cu alta: domnul Ilie critica tot ce făceam, Ioana încerca să fie mediator, iar eu mă simțeam tot mai străin în propria casă. Mara a început să întrebe de ce bunicul e mereu supărat. Într-o dimineață, când am vrut să-i fac sandvișul preferat, domnul Ilie m-a oprit:
— Lasă-mă pe mine, Mihai. Tu nu știi cum îi place ei cu adevărat. Eu am crescut trei copii, știu mai bine.
Am simțit cum îmi pierd răbdarea. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem acceptând situația asta.

Conflictele s-au acutizat când domnul Ilie a început să-i spună Marei povești despre cât de sever era el cu copiii lui și cum disciplina e cheia succesului. Mara a venit într-o zi la mine și mi-a spus:
— Tati, bunicul zice că nu sunt destul de cuminte. E adevărat?
M-am simțit sfâșiat. Cum să-i explic unui copil de șase ani că bunicul ei nu are mereu dreptate?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, am izbucnit:
— Domnule Ilie, vă rog să mă lăsați să-mi conduc familia așa cum cred eu de cuviință!
El s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Mihai, eu nu vreau decât ce e mai bine pentru voi. Dar poate că nu mai e loc pentru mine aici…
Ioana a început să plângă. Mara s-a trezit și a venit speriată în sufragerie. Toată tensiunea adunată în ultimele luni a explodat într-o singură noapte.

A doua zi, domnul Ilie a început să-și strângă lucrurile. Ioana l-a rugat să rămână, dar el a refuzat. „Nu vreau să fiu povară pentru nimeni”, a spus el, cu vocea stinsă. L-am ajutat să-și care bagajele la taxi, iar Mara a plâns tot drumul până la școală.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Casa e mai liniștită, dar între mine și Ioana a rămas o tăcere apăsătoare. Mara întreabă des de bunicul ei. Mă gândesc dacă am făcut bine sau rău. Poate că am fost prea rigid, poate că nu am știut să fac loc pentru încă un suflet rănit.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem sacrifica din liniștea noastră pentru cei dragi? Și unde se termină datoria și începe dreptul la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?