Soțul meu, copilul mare care vrea să fugim la țară

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să te iau în serios când vorbești așa! am izbucnit, trântind ușa bucătăriei după mine. El stătea la masa mică, cu o cană de ceai în mână, zâmbind visător, ca un copil care tocmai a descoperit un nou joc.

— Dar de ce nu? De ce să nu încercăm? Să lăsăm totul în urmă și să ne mutăm la țară. Să avem găini, să cultivăm roșii, să respirăm aer curat… Nu ți-ar plăcea?

M-am uitat la el, la ochii lui albaștri care nu păreau niciodată să vadă realitatea. Radu avea 37 de ani, dar uneori părea că nu a trecut niciodată de vârsta adolescenței. Încă se entuziasma pentru orice noutate, încă visa cu voce tare, fără să se gândească la consecințe. Eu eram cea care plătea facturile, care făcea listele de cumpărături, care se asigura că avem bani pentru rate și pentru școala lui Vlad, băiatul nostru de 8 ani.

Totul a început cu o vizită la părinții mei, în satul unde am crescut. Nu mai fusesem acolo de luni bune. Mama mă sunase să-mi spună că tata nu se simte bine și că ar fi bine să trec pe la ei. L-am luat pe Radu cu mine doar pentru că insista să vadă „cum arată România autentică”.

— Uite ce liniște e aici! spunea el în timp ce mergeam pe uliță. Parcă timpul stă pe loc. Oamenii nu se grăbesc nicăieri.

Eu vedeam altceva: case dărăpănate, bătrâni obosiți, magazine goale și drumuri pline de gropi. Dar Radu vedea doar partea frumoasă. În acea seară, la masa cu părinții mei, a început să viseze cu voce tare.

— Știți ce mi-ar plăcea? Să avem și noi o casă aici. Să ne trezim dimineața cu cocoșul, să bem lapte proaspăt…

Tata a râs scurt:

— E frumos când vii în vizită. Dar să trăiești aici e altceva.

Mama m-a privit lung. Știa că nu sunt genul care să renunțe ușor la confortul orașului. Dar Radu nu s-a lăsat descurajat.

Când ne-am întors acasă, a început să caute anunțuri cu case de vânzare la țară. Îmi arăta poze cu grădini pline de flori, cu livezi și fântâni vechi.

— Uite! Cu banii pe care îi dăm pe chirie aici, am putea avea o casă întreagă acolo!

— Și serviciile noastre? Școala lui Vlad? Spitalul? Supermarketul? am întrebat eu, încercând să-l aduc cu picioarele pe pământ.

— Ne descurcăm! Poate lucrez remote. Tu poți găsi ceva online. Vlad se va adapta.

Dar eu știam că nu e atât de simplu. Eu lucram ca educatoare la o grădiniță privată din București. Radu era programator, dar firma lui nu accepta munca de acasă decât ocazional. Vlad avea nevoie de terapie pentru dislexie și mergea la logoped de două ori pe săptămână.

În fiecare seară, discuțiile noastre deveneau tot mai tensionate. Radu era ca un copil care vrea o jucărie nouă și nu înțelege de ce nu poate s-o aibă.

— De ce trebuie să fim ca toți ceilalți? De ce trebuie să trăim după reguli? spunea el.

— Pentru că avem responsabilități! Pentru că nu suntem singuri pe lume!

Într-o zi, Vlad m-a întrebat:

— Mami, chiar o să ne mutăm la țară? Eu nu vreau să plec de la școală…

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să plâng. Îl iubeam pe Radu, dar nu mai știam cum să-l fac să înțeleagă că viața nu e un joc.

Părinții mei au aflat repede despre planurile noastre. Tata m-a sunat într-o seară:

— Tu chiar vrei să te întorci aici? Nu ți-a fost destul?

— Nu eu vreau, tata… Radu visează cu ochii deschiși.

— Să viseze! Dar tu ai capul pe umeri. Să nu te lași dusă de val.

Mama era mai blândă:

— Poate are nevoie de o schimbare… Dar gândește-te bine la Vlad.

Într-o duminică dimineață, Radu a venit cu o veste „minunată”.

— Am găsit casa perfectă! E lângă pădure, are grădină mare și e ieftină! Putem merge s-o vedem weekendul viitor!

Atunci am izbucnit. Toate frustrările mele au ieșit la suprafață.

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! Nu suntem într-un film! Avem un copil! Avem vieți reale!

Radu s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Mereu îmi spui că nu sunt destul de matur… Dar tu niciodată nu vrei să riști nimic! Mereu te temi!

Am tăcut mult timp după aceea. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute până acum, la toate visele mele amânate pentru ca familia noastră să fie bine. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cea care greșește, dacă nu cumva am uitat cum e să visezi.

A doua zi dimineață am luat o decizie: i-am propus lui Radu să petrecem o lună la țară în vacanța de vară, ca experiment. Să vedem dacă putem trăi acolo cu adevărat, nu doar în imaginația lui.

El a acceptat imediat, fericit ca un copil care primește o promisiune nouă. Vlad a fost mai greu de convins, dar până la urmă a acceptat și el.

Acum scriu aceste rânduri din camera mea veche din casa părinților mei. E liniște afară, dar în sufletul meu e furtună. Radu e entuziasmat, Vlad e trist și eu mă simt prinsă între două lumi care nu se mai potrivesc.

Oare cât putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim? Și cât din visele noastre trebuie îngropate ca familia să rămână întreagă?