Străină în propria casă: Cum am luptat să fiu acceptată în familia soțului meu

— Nu pune farfuriile acolo, Irina! La noi în casă, totul are locul lui, a spus doamna Stanciu, cu voce tăioasă, în timp ce eu încercam să ajut la masa de duminică. Mâinile îmi tremurau ușor, dar am încercat să zâmbesc, să nu par afectată. Vlad, soțul meu, nici măcar nu s-a uitat la mine; era prea ocupat să discute cu tatăl lui despre politică.

Așa a început totul. De la prima zi în casa socrilor, m-am simțit ca o musafiră nedorită. M-am mutat la ei după nuntă, pentru că nu aveam bani de chirie și Vlad insista că „așa se face la noi”. Am acceptat, deși inima îmi spunea că nu va fi ușor. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de greu va fi să fii străină în propria ta casă.

În fiecare dimineață, doamna Stanciu mă privea cu ochi critici. Dacă nu făceam cafeaua exact cum îi plăcea ei, bombănea. Dacă nu spălam vasele imediat după masă, ofta teatral. Într-o zi, când am vrut să gătesc ceva după rețeta mamei mele, m-a oprit:

— La noi nu se face așa! Lasă-mă pe mine, tu du-te și citește-ți revistele alea.

M-am simțit mică, inutilă. Vlad nu zicea nimic. Când îi spuneam că mă doare felul în care mă tratează mama lui, ridica din umeri:

— E bătrână, Irina. Așa e ea. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consumam. Fiecare zi era o luptă cu mine însămi să nu plâng la baie, să nu las să se vadă cât de mult mă doare. Seara, când ne retrăgeam în camera noastră mică, Vlad adormea imediat, iar eu rămâneam cu gândurile mele: „Oare chiar nu merit să fiu iubită și respectată?”

Au trecut luni întregi așa. Încercam să fac pe plac tuturor: găteam, spălam, făceam curat, dar mereu era ceva greșit. Într-o duminică, la masă, doamna Stanciu a spus tare:

— Pe vremea mea, femeile știau să țină o casă. Acum…

Toți au tăcut. Vlad s-a uitat în farfurie. Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit alegându-l pe Vlad.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu soacra mea — pentru că am îndrăznit să cumpăr alt tip de detergent — Vlad mi-a spus:

— Irina, nu mai suporta mult! Dacă nu-ți convine, pleacă!

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am dormit cu spatele la el și dimineața am plecat la serviciu fără să-i spun nimic. La birou, colega mea, Simona, m-a întrebat de ce sunt atât de abătută. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Irina, tu trebuie să te pui pe primul loc! Nu ești servitoarea nimănui! Dacă Vlad nu te susține, poate ar trebui să te gândești ce vrei cu adevărat.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când am ajuns acasă și am văzut-o pe doamna Stanciu așteptându-mă cu lista de reproșuri pregătită, ceva s-a schimbat în mine.

— Doamnă Stanciu, vă rog să mă ascultați! Nu mai pot trăi așa! Am venit aici cu inima deschisă, am încercat să vă respect și să vă ajut, dar simt că oricât aș face nu e niciodată suficient. Vreau să fiu tratată ca un om, nu ca o povară!

A rămas fără cuvinte pentru câteva secunde. Vlad a intrat în bucătărie și ne-a privit surprins.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic! i-am răspuns scurt. Dar pentru prima dată m-am simțit puternică.

În acea noapte am avut o discuție lungă cu Vlad. I-am spus tot ce simt: cât de singură sunt lângă el, cât de mult mă doare lipsa lui de sprijin.

— Irina… Nu știam că suferi atât de mult…

— Pentru că n-ai vrut să vezi! Mereu ai ales liniștea casei tale în locul liniștii mele sufletești!

A doua zi am început să caut chirii. Vlad a fost șocat când i-am spus că vreau să plec.

— Dar… unde te duci?

— Oriunde unde pot fi eu însămi!

După câteva zile de tăcere apăsătoare între noi și priviri reci din partea socrilor, Vlad a venit la mine:

— Hai să încercăm să stăm doar noi doi o perioadă… Poate ai dreptate.

Am găsit un apartament micuț la marginea orașului. Primele zile au fost ciudate — liniște prea multă după atâta tensiune — dar încet-încet am început să respir din nou. Vlad s-a schimbat: a început să mă asculte mai mult și chiar să-și ceară scuze pentru anii pierduți între pereții reci ai casei părinților lui.

Uneori mă gândesc dacă a meritat tot chinul. Poate că da — pentru că acum știu cine sunt și ce pot suporta. Dar încă mă întreb: câte femei mai trăiesc povestea mea? Câte dintre noi aleg să tacă de dragul păcii sau al aparențelor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?