Sub același acoperiș, dar cu inimi străine: Povestea Martei și a lui Paul

— Marta, deschide! E urgent! — vocea mamei mele, Barbara, răsuna pe holul blocului, spartă de emoție și frigul dimineții. Am deschis ușa tremurând, cu ochii umflați de nesomn. Mama a intrat val-vârtej, cu paltonul ud de ninsoare și privirea tăioasă.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care deja trăda o teamă veche, adânc înrădăcinată.

— L-am văzut pe Paul aseară. Nu era singur. Era cu ea, cu Irina. Ți-am spus că nu mi-a plăcut niciodată fata asta de la birou! — a izbucnit mama, iar cuvintele ei au căzut peste mine ca niște cioburi reci.

Am simțit cum tot aerul din cameră devine greu, ca și cum pereții s-ar fi apropiat să mă strivească. Paul… Irina… De luni de zile simțeam că ceva nu e în regulă. Întârzierile lui, privirile pierdute, telefonul mereu pe silențios. Dar am refuzat să văd adevărul. Pentru David, băiețelul nostru de șase ani, pentru liniștea casei noastre mici din cartierul Titan.

— Nu vreau să cred… Poate e doar o coincidență… — am bâiguit, dar mama m-a privit cu ochii umezi de furie și milă.

— Marta, nu te minți singură! Ai un copil de crescut! Nu poți să te prefaci că totul e bine!

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am prăbușit pe canapea, iar mama m-a strâns în brațe. În acea îmbrățișare am simțit toată greutatea anilor în care am încercat să fiu soția perfectă, mama perfectă, femeia care nu se plânge niciodată.

Când Paul a venit acasă în acea seară, David dormea deja. Eu stăteam la masa din bucătărie, cu o cană de ceai rece în față. Paul a intrat încet, evitând să mă privească.

— Ai ajuns târziu — am spus, fără să ridic privirea.

— Am avut mult de lucru… — a răspuns el, dar vocea îi era nesigură.

— Paul, mama te-a văzut aseară cu Irina. Vreau să știu adevărul. Măcar atât îți cer.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea.

— Marta… Nu mai merge între noi de mult timp. Am încercat, dar… Nu mai pot. Irina mă face să mă simt viu din nou.

Cuvintele lui au fost ca un pumn în stomac. Am simțit cum tot ce am construit împreună se prăbușește într-o clipă. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l fac să simtă durerea mea. Dar am rămas nemișcată, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Și David? Ce-i spunem copilului nostru?

Paul s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin bucătărie.

— O să-i explicăm împreună. Nu vreau să-l pierd pe David…

— Dar pe mine ai putut să mă pierzi? — am întrebat printre suspine.

A tăcut din nou. Și tăcerea lui a spus totul.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama venea zilnic la mine, încercând să mă ajute cu David și cu treburile casei. Tata nu spunea nimic, dar îl vedeam cum oftează adânc când mă vede tristă. Prietenele mele încercau să mă scoată la cafea sau la plimbare prin IOR, dar eu nu aveam chef de nimic.

David simțea că ceva nu e în regulă. Într-o seară m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi mereu?

Am încercat să-i zâmbesc.

— Sunt doar obosită, puiule…

Dar el s-a uitat la mine cu ochii lui mari și serioși:

— Tata nu mai vine acasă?

Atunci am știut că nu mai pot ascunde adevărul. I-am spus că tata va locui o vreme în altă parte, dar că îl iubește la fel de mult ca înainte. David a început să plângă și s-a lipit de mine cu toată forța lui micuță. În acea noapte am adormit împreună, strânși unul în altul ca doi naufragiați pe o insulă pustie.

Au urmat luni grele: avocați, discuții despre custodie, împărțirea lucrurilor din apartament. Paul venea rar, mereu grăbit și nervos. Irina îl aștepta probabil undeva într-un alt colț al orașului. Eu am rămas cu David și cu întrebările fără răspuns.

Într-o zi, la ședința cu părinții la grădiniță, educatoarea mi-a spus:

— David e mai retras în ultima vreme… Poate ar fi bine să discutați cu un psiholog.

M-am simțit vinovată. Poate că dacă aș fi fost mai atentă… Poate dacă nu aș fi pus mereu familia pe primul loc și m-aș fi gândit mai mult la mine…

Într-o seară târzie, după ce David a adormit, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Am realizat că viața mea nu se terminase odată cu plecarea lui Paul. Că trebuie să găsesc puterea să merg mai departe pentru mine și pentru copilul meu.

Am început să merg la terapie. Să ies din nou cu prietenele mele. Să râd la glumele lui David și să-i citesc povești înainte de culcare fără să mă gândesc la trecut. Mama m-a susținut mereu, chiar dacă uneori mă certa că sunt prea blândă cu Paul la partaj sau că îi permit să-l vadă pe David când vrea el.

Dar știam că nu pot schimba trecutul. Ceea ce puteam schimba era felul în care privesc viitorul.

Acum, după aproape un an de la acea dimineață rece în care mama mi-a spus adevărul, încă mai doare uneori. Dar am învățat că nu sunt singură și că merit să fiu fericită.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc sub același acoperiș cu inimi străine? Câte dintre noi avem curajul să ne regăsim vocea și să luptăm pentru noi și pentru copiii noștri? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să spună: „Ajunge!”