„Tată, de ce acum?” – Povestea întoarcerii care mi-a răvășit viața

— Nu-mi vine să cred că ai avut curajul să vii aici, după tot ce ai făcut! vocea mamei răsuna în telefon, spartă de lacrimi și furie. Eu stăteam în hol, cu mâna tremurândă pe clanță, privind la bărbatul din fața mea. Era bătrân, mai mic decât mi-l aminteam, cu ochii aceia verzi care cândva mă făceau să râd. Acum nu simțeam decât un gol în stomac.

— Maria, trebuie să mă lași să intru. Legal, am dreptul. Sunt tatăl tău, a spus el, încercând să-și țină vocea calmă.

Douăzeci de ani. Atât trecuse de când tata plecase fără să privească înapoi. Aveam doar opt ani atunci. Îmi amintesc cum am stat la geam zile întregi, așteptând să se întoarcă. Mama îmi spunea mereu: „Nu plânge, Maria. Suntem mai bine fără el.” Dar niciodată nu am crezut-o pe deplin.

Acum, după două decenii de tăcere, tata apărea la ușa mea din București, cu o valiză veche și o hârtie mototolită care dovedea că nu are unde să stea. „Legea spune că ai obligația să mă primești”, mi-a spus sec. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu eram pregătită pentru asta. Nu eram pregătită să fiu din nou copilul abandonat sau femeia care trebuie să-și salveze părintele.

— Intră, am șoptit, aproape fără să-mi aud vocea.

A trecut pe lângă mine cu pași mici, ca un străin care nu vrea să deranjeze. S-a așezat pe canapea și a privit în jur ca și cum ar fi căutat ceva familiar. Eu am rămas în picioare, cu telefonul încă la ureche.

— Maria! Nu-l lăsa! Nu merită! a strigat mama din nou.

— Trebuie să închid, mamă. O să vorbim mai târziu.

Am pus telefonul jos și m-am uitat la el. Nu știam ce să spun. El a început primul:

— Știu că nu merit nimic de la tine. Dar nu mai am pe nimeni. Am greșit mult…

L-am întrerupt:

— De ce acum? De ce după atâția ani? Unde ai fost când aveam nevoie de tine?

A oftat adânc și a privit în podea.

— M-am pierdut pe mine însumi… Am crezut că e mai bine pentru voi fără mine. Dar n-am găsit niciodată liniștea.

Am simțit furia clocotind în mine. Voiam să țip, să-l alung, dar ceva m-a oprit. Poate acea parte din mine care încă spera la o explicație, la o împăcare imposibilă.

Zilele care au urmat au fost un coșmar tăcut. Tata stătea retras în camera de oaspeți, ieșea doar când trebuia să mănânce sau să meargă la baie. Încercam să-mi văd de serviciu – lucram de acasă ca traducător – dar nu mă puteam concentra. Mama mă suna zilnic:

— Maria, nu te lăsa manipulată! Știi cât am suferit din cauza lui!

— Știu, mamă… Dar nu pot să-l dau afară. N-aș putea trăi cu asta.

Într-o seară, după ce am terminat o traducere urgentă pentru o firmă din Cluj, l-am găsit pe tata în bucătărie, privind o fotografie veche cu mine și el la mare.

— Ți-o amintești? m-a întrebat încet.

— Da… Aveam șase ani. A fost ultima vacanță împreună.

A zâmbit trist:

— Atunci am crezut că pot fi un tată bun… Dar n-am știut cum.

Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi. M-am așezat lângă el și am tăcut amândoi mult timp.

În zilele următoare am început să vorbim mai mult. Mi-a povestit despre anii petrecuți prin Italia ca muncitor sezonier, despre singurătatea care l-a măcinat, despre greșelile pe care le-a făcut și pe care nu le poate repara.

— Știi ce e cel mai greu? m-a întrebat într-o noapte.

— Ce?

— Să știi că ai rănit oamenii pe care îi iubeai cel mai mult și că nu mai poți da timpul înapoi.

Am plâns atunci pentru prima dată în fața lui. Am plâns pentru copilul din mine care a așteptat ani de zile un semn, pentru adolescenta care s-a simțit mereu incompletă și pentru femeia care acum trebuia să aleagă între iertare și resentiment.

Mama nu a acceptat niciodată situația. A venit într-o zi la mine acasă și s-au certat ore întregi. Eu am stat între ei ca un scut viu, încercând să-i opresc din a-și arunca vina unul asupra celuilalt.

— Tu ai distrus totul! i-a strigat mama.

— Și tu ai făcut-o pe Maria să mă urască! a răspuns el cu voce tremurată.

Am țipat atunci:

— Destul! Nu mai pot! Toată viața mea am trăit între voi doi! Vreau doar liniște!

S-au oprit brusc și s-au uitat la mine ca și cum abia atunci m-ar fi văzut cu adevărat.

În lunile care au urmat am încercat să construim ceva nou. Nu pot spune că l-am iertat complet pe tata sau că relația cu mama s-a vindecat miraculos. Dar am început să vorbim deschis despre trecut, despre durere și despre ceea ce ne dorim fiecare de la viitor.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine primindu-l pe tata înapoi în viața mea. Alteori simt că doar așa pot merge mai departe – acceptând că familia nu e niciodată perfectă și că uneori iertarea e singura cale spre libertate.

Mă uit la el acum, bătrân și obosit, și mă întreb: oare putem vreodată vindeca rănile trecutului sau doar învățăm să trăim cu ele? Voi ce ați face dacă trecutul v-ar bate la ușă după douăzeci de ani?