Umbra soacrei: Cum mi-am pierdut căsnicia și m-am regăsit

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să o suport pe mama ta în casa noastră! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Simona, soția mea de cincisprezece ani, m-a privit cu ochii mari, uimiți și obosiți.

— E mama, Mihai… Ce vrei să fac? Să o dau afară?

Am simțit cum mă sufoc. De luni bune, viața mea se transformase într-un șir nesfârșit de reproșuri, priviri tăioase și certuri mocnite. Soacra mea, doamna Viorica, venise la noi „temporar”, după ce rămăsese văduvă. La început am crezut că e normal, că trebuie să fim alături de ea. Dar „temporarul” s-a transformat într-un an, apoi în doi. Și odată cu ea, casa noastră s-a umplut de reguli noi, de suspiciuni și de tensiuni.

— Mihai, nu te mai plânge atâta! Dacă ai fi mai atent cu Simona, nu ar trebui să intervin eu! îmi spunea Viorica aproape zilnic, cu vocea ei ascuțită, când Simona nu era de față.

Încercam să-i explic Simonei ce simt, dar mereu părea că nu mă aude. Parcă între noi se ridicase un zid invizibil, construit din vorbe grele și tăceri apăsătoare. Mă simțeam tot mai singur în propria casă.

Într-o seară, după ce am venit obosit de la serviciu, am găsit-o pe Viorica răscolind prin sertarele mele.

— Ce cauți acolo? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Vreau să mă asigur că nu ascunzi nimic de Simona! mi-a răspuns rece. Știi tu bine la ce mă refer.

Nu ascundeam nimic. Dar din acel moment am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Viorica era mereu acolo să-i șoptească Simonei la ureche: „Vezi? Nu te respectă. Nu te iubește destul. Meriți mai mult.”

Simona a început să se schimbe. Era tot mai distantă, tot mai rece. Îmi vorbea doar despre facturi, despre copilul nostru, Vlad, și despre ce trebuie făcut prin casă. Nici urmă de tandrețe sau de râsetele noastre de altădată.

Într-o zi, când Vlad a venit plângând de la școală pentru că un coleg îl tachinase că părinții lui se ceartă mereu, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Simona, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge așa. Ori pleacă mama ta, ori… ori nu știu ce se va întâmpla cu noi.

Ea a tăcut mult timp. Apoi mi-a spus:

— Dacă nu poți să o accepți pe mama aici, poate că tu ar trebui să pleci.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eu? Să plec din casa pentru care muncisem ani de zile? Din familia mea?

În următoarele săptămâni, Viorica a devenit și mai prezentă. Îmi critica orice gest: „Nu știi nici măcar să pui masa! Uite cum ai lăsat chiuveta! Simona merită un bărbat adevărat!”

Simona nu mă mai apăra niciodată. Ba chiar părea că îi dă dreptate mamei ei. Vlad era prins la mijloc și îl vedeam cum se retrage tot mai mult în camera lui.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. M-am întrebat unde am greșit. Oare chiar eram atât de rău? Oare chiar nu meritam familia mea?

A doua zi dimineață am găsit pe masă o hârtie: „Mihai, cred că e mai bine să ne despărțim pentru o vreme. Mama are nevoie de mine acum.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am plecat din casă cu un rucsac și câteva haine. Vlad m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:

— Tati, să nu uiți de mine…

Au urmat luni grele. Am stat la un prieten, Radu, care încerca să mă încurajeze:

— Frate, nu ești singurul care trece prin asta. Știi câți bărbați ajung victimele soacrelor? Dar trebuie să lupți pentru tine și pentru Vlad!

Am început să merg la terapie. Am descoperit cât de mult mă afectase manipularea Vioricăi și lipsa de reacție a Simonei. Am încercat să vorbesc cu ea, dar era mereu ocupată sau rece.

Divorțul a venit ca o formalitate tristă. La tribunal, Viorica stătea lângă Simona și îi strângea mâna. Eu eram singur.

După divorț, am încercat să-mi reconstruiesc viața. Am luptat pentru custodia lui Vlad și am reușit să obțin dreptul de a-l vedea des. Încet-încet am început să-mi recapăt încrederea în mine.

Anii au trecut și rana încă doare uneori. Dar am învățat că uneori familia extinsă poate distruge ceea ce ai mai drag dacă îi permiți prea mult control.

Mă întreb adesea: dacă Simona ar fi avut curajul să-și apere familia în fața mamei ei, oare am fi fost încă împreună? Cât de mult ar trebui să lăsăm părinții să intervină în viețile noastre? Poate cineva răspunde…