Umbra trădării: Povestea unei prietenii pierdute

— Nu pot să cred, Irina! Cum să spui așa ceva? — vocea Evei tremura, iar ochii ei mari, albaștri, mă priveau cu o disperare pe care nu o mai văzusem niciodată.

Stăteam în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile care se împrăștiau ca frunzele toamna. În aer plutea mirosul de pâine prăjită și cafea rece, dar nimic nu mai avea gust. În fața mea era Ewa, cea mai bună prietenă a mea din facultate, femeia care îmi știa toate secretele, toate durerile și bucuriile. Sau cel puțin așa crezusem.

Totul începuse cu ani în urmă, când Ewa venea plângând la mine după fiecare ceartă cu soțul ei, Radu. Îi ascultam suspinele, îi dădeam sfaturi, îi găteam supă caldă și îi promiteam că totul va fi bine. Îi spuneam mereu: „Ewa, nu renunța la el. O să treceți peste asta.” Și ea mă strângea în brațe și îmi mulțumea printre lacrimi. Era ca o soră pentru mine. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că ar putea să-mi facă rău.

Eu și Vlad eram împreună de doisprezece ani. Ne-am cunoscut la o petrecere studențească, el era băiatul tăcut care citea poezii la lumina brichetei. M-a cucerit cu timiditatea lui și cu felul în care mă făcea să râd când aveam nevoie cel mai mult. Am construit împreună un cămin modest, dar plin de iubire. Sau cel puțin așa am crezut.

În ultimii doi ani însă, Vlad se schimbase. Era tot mai absent, tot mai irascibil. Venea târziu acasă și nu mai vorbea cu mine decât despre facturi sau despre ce trebuie cumpărat de la supermarket. Am pus totul pe seama stresului de la serviciu și a grijilor cotidiene. Dar adevărul era mult mai crud.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când copiii dormeau deja, am găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad. Nu voiam să-l citesc, dar ecranul s-a aprins exact când treceam pe lângă el: „Mi-e dor de tine. Aștept să ne vedem mâine.” Semnat: E.

Inima mi-a înghețat. Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp și rămân doar o coajă goală. Am încercat să-mi găsesc o explicație logică — poate era o altă E., poate era o glumă proastă. Dar ceva în mine știa deja adevărul.

Am stat toată noaptea pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând ploaia care bătea în geam ca un ceasornic blestemat. Dimineața, am sunat-o pe Ewa.

— Trebuie să vii la mine. Acum.

A venit fără să întrebe nimic. Când a intrat pe ușă, i-am aruncat telefonul lui Vlad pe masă și am privit-o direct în ochi.

— Spune-mi că nu e adevărat.

A tăcut câteva secunde care mi s-au părut ani. Apoi a început să plângă cu sughițuri, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Irina… n-am vrut… Nu știu cum s-a întâmplat…

— De cât timp? — vocea mea era rece ca gheața.

— De aproape un an… Dar nu e ce crezi tu! Eu… eram atât de singură… Radu nu mă mai vedea…

— Și Vlad? El ce scuză are?

— Nu știu… Poate că nici voi nu mai erați fericiți…

Am simțit cum furia mă arde din interior. Cum adică „nici voi nu mai erați fericiți”? Cine era ea să-mi spună asta? Prietena mea cea mai bună? Femeia care venea la mine să-și plângă necazurile?

— Ai venit la mine să te consolez pentru problemele tale, dar tu îmi distrugeai familia pe ascuns! Cum ai putut?

Ewa a încercat să mă atingă pe mână, dar m-am tras înapoi ca și cum m-ar fi ars.

— Irina, te rog… Nu vreau să te pierd…

— Prea târziu! Ai pierdut tot!

A ieșit plângând din casă, iar eu am rămas singură cu ruinele vieții mele. Vlad a recunoscut totul câteva zile mai târziu. Nu a încercat să se scuze prea mult. Mi-a spus doar că s-a simțit neînțeles, că între noi s-a instalat rutina și că Ewa i-a oferit ceva ce eu nu mai puteam.

Am divorțat după câteva luni de chinuri și nopți nedormite. Copiii au rămas cu mine, iar Vlad a plecat într-un apartament mic din Militari. Ewa a încercat să mă caute de câteva ori, mi-a trimis scrisori lungi în care își cerea iertare și îmi promitea că nu va mai intra niciodată în viața mea dacă asta îmi doresc.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare când văd poze vechi cu noi trei la mare sau la munte, râzând fără griji. Încă mă întreb unde am greșit și dacă aș fi putut face ceva diferit.

Viața merge înainte, dar rana trădării rămâne mereu acolo, ca o cicatrice invizibilă pe suflet. Am învățat să fiu mai atentă cui ofer încrederea mea și să nu mai cred orbește în oameni doar pentru că au fost odată aproape de inima mea.

Uneori mă întreb: oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat prietenii? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?