Umbra unei iubiri interzise: Povestea mea între adevăr și trădare

— Ești soția lui Radu?
Vocea i-a tremurat atât de tare încât pentru o clipă am crezut că visez. Ploua cu găleata afară, iar când am deschis ușa, am văzut o tânără cu părul ud lipit de obraji și ochii mari, plini de teamă. Am dat din cap, fără să pot scoate un cuvânt.
— Trebuie să vorbim… Nu mai pot aștepta. Doi ani sunt prea mulți, a spus ea, strângându-și geanta la piept ca și cum de acolo și-ar fi luat curajul.
Am simțit cum mi se taie respirația. În spatele ei, blocul nostru vechi din cartierul Titan părea și mai cenușiu decât de obicei.
— Despre ce e vorba? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește.
— Sunt însărcinată cu copilul lui Radu. Și nu mai pot să trăiesc așa, în umbră, a spus ea, privind în podea.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Radu era plecat la serviciu, ca de obicei, iar eu rămăsesem singură cu această veste care îmi sfâșia sufletul. Am invitat-o înăuntru, deși tot ce-mi doream era să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă poate găsi.

— Cum te cheamă? am întrebat, încercând să-mi adun gândurile.
— Irina…

S-a așezat pe marginea canapelei, tremurând. Am privit-o: era tânără, probabil cu zece ani mai mică decât mine. Avea ochii verzi și mâinile subțiri, care nu-și găseau locul.

— De cât timp…? am început eu, dar ea m-a întrerupt.
— Doi ani. L-am cunoscut la birou. Nu am vrut să se întâmple așa… Dar m-am îndrăgostit. Și el mi-a promis că va divorța.

Am simțit un val de furie și neputință. Radu nu mi-a spus niciodată nimic. În ultimii ani ne-am îndepărtat, e adevărat — el mereu ocupat la serviciu, eu prinsă cu copiii și grijile casei. Dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea să mă trădeze atât de profund.

— Și acum ce vrei de la mine? am întrebat, vocea mea abia auzită.
— Vreau doar să știți adevărul. Nu mai pot trăi cu minciuna asta. Și… copilul are dreptul să știe cine e tatăl lui.

Am rămas tăcută minute în șir. Gândurile mi se învârteau haotic: copiii mei, familia noastră, ce va spune mama mea dacă află? Ce vor zice vecinii? Cum o să mă uit în ochii copiilor mei?

Irina plângea în tăcere. Am simțit un impuls ciudat să o consolez, dar m-am abținut. Era prea mult pentru mine.

— Îmi pare rău… Nu am vrut să vă rănesc, a spus ea printre lacrimi.

În acel moment s-a auzit cheia în ușă. Radu a intrat, ud leoarcă și obosit.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, privind când la mine, când la Irina.

— Poate ar trebui să-i spui tu adevărul, Radu! am izbucnit eu, simțind cum furia mă copleșește.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a prăbușit pe scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.

— Îmi pare rău… N-am vrut să ajungem aici…

— Ai avut doi ani să te gândești la asta! am strigat eu.

Copiii noștri au ieșit speriați din camera lor.

— Ce se întâmplă, mami?

Am încercat să le zâmbesc, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Mergeți înapoi în cameră, vă rog…

După ce au plecat copiii, Irina s-a ridicat să plece.

— Vreau doar să știți că nu vreau nimic de la dumneavoastră. Doar adevărul…

A ieșit în ploaie fără să privească înapoi.

Au urmat zile de coșmar. Mama mea a venit imediat ce a aflat — „Ți-am zis eu că nu e bărbat serios!” — iar sora mea, Alina, m-a sunat din Cluj să mă întrebe dacă sunt bine. Vecinele șușoteau pe la colțuri; la magazinul din colț simțeam privirile tuturor pe spatele meu.

Radu a încercat să vorbească cu mine:

— Te rog… Nu vreau să pierd familia noastră. A fost o greșeală… Dar copilul acela nu are nicio vină.

Nu puteam să-l iert. Nu încă. Noaptea plângeam în pernă și mă întrebam unde am greșit eu. Dacă eram mai atentă? Mai frumoasă? Mai tânără?

Copiii au început să simtă tensiunea. Maria, fetița noastră cea mică, m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Nu am știut ce să-i răspund.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc cu Irina din nou. M-a sunat înainte să nască:

— Vreau doar să știți că nu vreau să vă iau locul. Dar copilul are nevoie de tatăl lui…

Am mers la spital după ce s-a născut băiețelul ei — al nostru? — și l-am privit dormind liniștit în pătuțul alb. Am simțit o durere imensă și totuși un fel de pace ciudată: viața merge înainte, indiferent cât de tare doare.

Astăzi încă nu știu dacă pot ierta sau dacă vreau să continui această căsnicie. Dar știu că nu sunt singură: multe femei trec prin astfel de încercări și fiecare trebuie să-și găsească propriul drum.

Mă întreb uneori: ce înseamnă iertarea adevărată? Și cât de mult putem sacrifica din noi pentru a salva o familie?