Umbre pe strada Lalelelor

— Nu vreau să te sperii, dar cred că ar trebui să știi ce se întâmplă când nu ești acasă, mi-a spus doamna Popescu, vecina de la trei, cu vocea joasă, aproape șoptită, în timp ce ploaia bătea în geamurile scării blocului. Mâinile îi tremurau ușor pe sacoșa cu cartofi, iar ochii ei căutau ai mei cu o compasiune care m-a făcut să simt un gol în stomac.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește.

— L-am văzut pe Mihai… nu o dată, ci de mai multe ori. A adus o femeie la voi acasă. Nu știu cine e, dar nu e vreo rudă. Și nu stau puțin… stau cu orele.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Am mulțumit politicos și am urcat scările ca într-un vis urât. În apartament mirosea a cafea rămasă de dimineață și a parfumul lui Mihai, amestecat cu ceva străin. Am stat pe marginea patului și am privit în gol. Oare era adevărat? Sau era doar o bârfă de cartier? Dar doamna Popescu nu era genul care să inventeze povești.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea mea. Mihai a venit târziu, cu ochii obosiți și zâmbetul acela fals pe care îl folosea când voia să ascundă ceva.

— Ce-ai pățit? Pari abătută, m-a întrebat el, încercând să mă ia în brațe.

M-am tras ușor înapoi.

— Mihai, cine e femeia pe care o aduci acasă când nu sunt eu?

A rămas blocat o clipă, apoi a râs nervos.

— Ce prostii vorbești? Cine ți-a băgat asta-n cap?

— Vecinii. Și nu doar unul. Au văzut-o. Au văzut-o intrând și ieșind de mai multe ori.

A tăcut. Pentru prima dată în zece ani de căsnicie, nu a găsit nimic de spus. S-a dus la bucătărie și a început să-și facă un ceai, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am rămas în sufragerie, cu ochii în lacrimi și sufletul făcut bucăți.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mihai a devenit tot mai distant. Își petrecea serile la „serviciu”, iar eu mă simțeam tot mai singură. Mama m-a sunat într-o seară.

— Ce ai, Ilinca? Se simte că nu ești bine.

— Nimic, mamă… doar oboseală.

Dar nu puteam să-i spun adevărul. Nu voiam să-i frâng inima și ei. În cartier au început să circule zvonuri. La magazinul din colț, vânzătoarea mă privea cu milă. Prietenele mele evitau subiectul Mihai.

Într-o zi, am găsit pe masa din sufragerie un bilet: „Trebuie să vorbim.” Era scrisul lui Mihai. L-am găsit în dormitor, stând pe marginea patului.

— Ilinca, nu mai putem continua așa. Da, e adevărat. Am cunoscut pe altcineva. Nu știu cum s-a ajuns aici… dar nu mai pot trăi în minciună.

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să plâng fără rușine.

— Și noi? Ce facem cu toți anii ăștia? Cu promisiunile?

— Îmi pare rău… Nu pot să-ți cer să mă ierți. Dar nici să te mint nu mai pot.

Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. Am dormit pe canapea, cu ochii la tavanul alb și rece. Dimineața am găsit casa goală. Mihai plecase la serviciu sau poate la ea.

Au urmat zile lungi și grele. Mama a venit la mine și m-a găsit plângând printre hainele lui Mihai pe care încercam să le strâng într-o valiză.

— Ilinca, viața merge înainte. Știu că doare… dar trebuie să fii puternică.

— Cum să fiu puternică atunci când tot ce am construit s-a dărâmat?

— Pentru tine însăți. Pentru că meriți mai mult decât minciuni.

Am început să ies din casă mai des. Să vorbesc cu prietenele mele adevărate — cele care au rămas lângă mine chiar și când lumea părea că se prăbușește. Am mers la psiholog, de rușine la început, apoi pentru că aveam nevoie să mă regăsesc.

Într-o zi l-am întâlnit pe Mihai pe stradă. Era cu ea — o femeie tânără, frumoasă, cu părul lung și zâmbet larg. M-a privit scurt, apoi a întors capul rușinat.

Nu am spus nimic. Am trecut mai departe cu capul sus. Pentru prima dată după mult timp am simțit că pot respira din nou.

Seara aceea am petrecut-o singură, privind vechiul nostru album foto. Am plâns pentru ce am pierdut, dar și pentru ce am câștigat: libertatea de a fi eu însămi.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi aleg să tacă de rușine sau din frică? Oare chiar merităm să ne pierdem demnitatea pentru cineva care nu ne prețuiește?