Umbre peste fericire: Povestea lui Vlad și a fiului său

— Vlad, nu mai pot! Nu vezi că nu mă mai recunoști? Nu vezi că nu mai suntem noi?
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și scutece aruncate la întâmplare. Era trecut de miezul nopții, iar Radu plângea din nou, cu o disperare care părea să-mi sfâșie pieptul.

Mă uitam la Irina și nu mai vedeam fata de care mă îndrăgostisem acum cinci ani. Ochii ei erau obosiți, obrajii trași, iar vocea îi tremura de la epuizare. Mă simțeam vinovat, dar și furios. Parcă totul se prăbușea peste mine.

— Și eu ce să fac, Irina? Crezi că mie îmi e ușor? Crezi că nu mă doare să te văd așa?

Nu-mi recunoșteam vocea. Era plină de reproșuri și neputință. Mă gândeam la cum visam să fiu tată: să-l țin pe Radu în brațe, să-l învăț să meargă, să-i citesc povești seara. Dar realitatea era alta: nopți nedormite, certuri interminabile, bani care nu ajungeau niciodată și o frică surdă că nu sunt suficient.

Când Irina mi-a spus că e însărcinată, am simțit că lumea mea capătă sens. Aveam aproape patruzeci de ani, un job stabil la o firmă de IT din București și casa moștenită de la bunici în Pantelimon. Nu eram bogat, dar eram sigur că pot oferi tot ce trebuie copilului meu. Am cerut-o pe Irina de soție chiar în seara aceea, iar ea a plâns de fericire.

Primele luni au fost magice. Ne făceam planuri, ne imaginam camera copilului, discutam despre nume. Mama Irinei ne aducea borcane cu zacuscă și compoturi, iar mama mea ne suna zilnic cu sfaturi despre sarcină. Părea că nimic nu ne poate atinge.

Apoi au început problemele. Irina a făcut diabet gestațional și a trebuit să stea acasă. Salariul meu abia acoperea ratele și cheltuielile zilnice. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet; nu mai aveam timp de ieșiri sau glume tâmpite la bere. Eram doar noi doi — și grijile.

Când s-a născut Radu, am plâns amândoi. Era atât de mic și fragil încât mi-era teamă să-l ating. Primele zile acasă au fost un haos: plânsete, lapte vărsat, panică la fiecare febră sau scaun ciudat. Irina era mereu nervoasă sau tristă; uneori o găseam plângând în baie fără să-mi spună motivul.

— Nu sunt o mamă bună, Vlad… Nu știu ce fac greșit…

O luam în brațe și-i spuneam că e minunată, dar simțeam cum mă apasă și pe mine un nor negru. La muncă nu mă puteam concentra — șeful mi-a atras atenția că am greșit niște rapoarte importante. Acasă eram doar un alt obstacol pentru Irina.

Într-o seară, după ce Radu a adormit cu greu, am izbucnit:

— Nu mai pot! Parcă nu mai trăiesc pentru mine! Totul e despre copil! Despre scutece, lapte praf și facturi! Unde suntem noi? Unde sunt eu?

Irina m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Și eu? Crezi că eu mai știu cine sunt? Nu mai am prietene, nu mai am timp să citesc o carte sau să fac un duș liniștită!

Am tăcut amândoi. În liniștea aceea apăsătoare am simțit pentru prima dată că ne pierdem unul pe altul.

Au urmat luni de tăceri grele și certuri mărunte: cine schimbă copilul, cine merge la cumpărături, cine spală vasele. Mama mea insista să venim la ea la țară „să ne ajute”, dar Irina refuza mereu:

— Nu vreau să mă judece nimeni! Nu vreau să aud că nu fac destul!

Mamele noastre au început să se certe între ele prin telefon; fiecare avea părerea ei despre cum ar trebui crescut copilul. Eu eram prins la mijloc — fiu ascultător sau soț loial?

Într-o zi, când Radu avea aproape șase luni, Irina mi-a spus:

— Cred că am nevoie de ajutor… Poate ar trebui să vorbesc cu cineva…

Am simțit un val de ușurare și vinovăție în același timp. De ce nu am văzut mai devreme cât de greu îi este? De ce nu am cerut și eu ajutor?

Am început să mergem împreună la consiliere de cuplu. La început mi s-a părut inutil — ce poate ști o străină despre viața noastră? Dar încet-încet am început să vorbim altfel unul cu altul. Să ne ascultăm fără să judecăm.

Radu a crescut; a început să râdă, să meargă de-a bușilea, să spună „mama” și „tata”. În fiecare zi descopeream ceva nou la el — și la noi. Dar rănile rămâneau acolo: oboseala cronică, frustrarea că nu suntem părinții perfecți pe care ni-i imaginam.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dacă nu cumva am forțat lucrurile doar pentru că „așa trebuie”. Dacă dragostea noastră va supraviețui acestor încercări sau dacă ne vom pierde definitiv.

Dar apoi îl privesc pe Radu cum doarme liniștit între noi și simt că merită să lupt pentru familia mea — chiar dacă nu e perfectă.

Oare câți dintre noi trăim cu teama asta că nu suntem suficienți? Câți avem curajul să cerem ajutor înainte să fie prea târziu?