Umbrele din oglindă: Povestea unei alegeri

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Titan. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și ochii mari, surprinsă de izbucnirea mea. Tata, așezat pe canapea, a ridicat doar din sprâncene, fără să spună nimic. În acea clipă, am simțit că tot aerul din cameră s-a transformat într-o ceață groasă, apăsătoare.

Mă numesc Irina și am 29 de ani. De când mă știu, am fost copilul ascultător, fata care nu ridică vocea, care aduce mereu note bune acasă și nu iese din cuvântul părinților. Dar în acea seară, ceva s-a rupt în mine. Poate era oboseala după încă o zi lungă la birou, poate era faptul că iarăși tata făcuse o remarcă usturătoare despre cât de „inutilă” e munca mea de psiholog sau poate doar ploaia care părea să spele totul, mai puțin durerile noastre.

— Irina, nu e frumos să țipi la mama ta! a intervenit tata, cu vocea lui gravă, autoritară. — Dacă nu-ți convine aici, poți pleca!

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge stomacul. De câte ori nu mi-a spus asta? De câte ori nu m-am simțit ca un musafir în propria casă? Dar unde să plec? Salariul meu abia îmi ajunge pentru chirie și mâncare. Prietenii mei au plecat demult din țară sau s-au mutat cu partenerii lor. Eu am rămas aici, prinsă între datoria față de familie și dorința de a trăi pentru mine.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, cu ochii la tavan, ascultând cum ploaia lovește ritmic acoperișul. M-am întrebat: Cine sunt eu, de fapt? Sunt doar fiica lor sau am dreptul să fiu și altceva? Am început să scriu într-un jurnal, pentru prima dată după mulți ani:

„Mi-e frică să plec. Mi-e frică să rămân. Mi-e frică să nu-i rănesc pe ai mei, dar mi-e și mai frică să mă pierd pe mine.”

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu o cafea. — Irina, știu că nu-ți e ușor… Dar noi vrem doar binele tău. Tata e mai dur uneori, dar te iubește.

— Dacă mă iubește, de ce nu mă ascultă niciodată? De ce trebuie mereu să fac ce vrea el?

Mama a oftat și a privit pe fereastră. — Știi cum e el… Așa a fost crescut. Și eu am tăcut toată viața mea.

— Poate tocmai asta e problema… Că toți am tăcut prea mult.

Am mers la serviciu cu sufletul greu. La cabinetul meu au venit doi adolescenți cu probleme de familie. În timp ce îi ascultam povestind despre certurile părinților lor, m-am recunoscut în fiecare cuvânt. M-am întrebat dacă nu cumva toți suntem prizonieri ai unor tipare vechi, pe care le ducem mai departe fără să le punem la îndoială.

Seara, când am ajuns acasă, tata era deja nervos.

— Unde ai fost până la ora asta? Nu ți-am spus că nu-mi place să umbli noaptea?

— Am avut program prelungit la cabinet.

— Cabinet… Psihologii ăștia! Pe vremea mea nu exista așa ceva. Oamenii munceau, nu-și plângeau de milă!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. — Poate dacă ar fi existat psihologi atunci, n-ai mai fi atât de nefericit acum!

Tata a rămas blocat câteva secunde. Mama a început să plângă încet în bucătărie.

În acea noapte am luat o hotărâre. Am început să caut garsoniere de închiriat. Am vorbit cu colega mea de la cabinet, Roxana, care mi-a spus că are o cameră liberă la ea.

— Irina, dacă vrei să vii la mine până te pui pe picioare, ești binevenită! mi-a spus ea la telefon.

Am împachetat câteva haine și cărți într-o valiză veche. Înainte să ies pe ușă, mama m-a îmbrățișat strâns.

— Să ai grijă de tine… Și să nu uiți că te iubim.

Tata n-a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, reci ca gheața.

Primele nopți în noua locuință au fost ciudate. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am trădat familia care m-a crescut. Dar încet-încet am început să respir altfel. Să mă trezesc dimineața fără teamă de reproșuri. Să gătesc ce vreau eu. Să citesc până târziu fără să fiu certată că „pierd vremea”.

După câteva luni, mama m-a sunat:

— Tata e bolnav… A făcut un infarct ușor. Poate vii pe la noi…

Am simțit cum mă prăbușesc din nou între două lumi: datoria față de părinți și nevoia mea de libertate. Am mers acasă și l-am găsit pe tata slăbit, dar încă mândru.

— Ai venit…

— Da…

— Nu știu dacă am făcut bine mereu… Dar tu să faci cum crezi tu că e bine pentru tine.

A fost prima dată când l-am văzut vulnerabil. Am plâns amândoi fără rușine.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră mică din București. Relația cu părinții mei s-a schimbat — nu e perfectă, dar e mai sinceră. Am învățat că introspecția doare, dar vindecă. Când mă uit în oglindă, văd o femeie care a avut curajul să se aleagă pe sine.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne întrebăm cine suntem cu adevărat? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne privim în oglindă și să spunem: „Asta sunt eu”? Voi ce ați face în locul meu?