Umbrele dintre noi: Povestea unei mame care își pierde fiica

— Nu pot să cred, Ioana! Cum ai putut să nu vii la parastasul tatălui tău? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci pe telefon. Era a treia oară când sunam, dar răspunsul ei era mereu același: „Mamă, nu pot. Mihai are nevoie de mine, are o prezentare importantă la serviciu și trebuie să-l ajut.”

Am închis telefonul cu un oftat adânc, privind spre masa din sufragerie, unde coliva și lumânările ardeau încet. Oamenii veniseră, rudele se strânseseră, dar scaunul Ioanei rămânea gol. M-am simțit singură, trădată, ca și cum tot ce am construit împreună se năruia sub ochii mei.

Ioana fusese mereu sufletul casei. După ce soțul meu, Vasile, s-a stins acum doi ani, ea era cea care mă ținea pe linia de plutire. Îmi aducea flori, gătea cu mine, râdea și plângea lângă mine. Dar de când s-a măritat cu Mihai, parcă nu o mai recunosc. El e genul acela de bărbat tăcut, calculat, mereu cu ochii în laptop și cu mintea la afaceri. Nu-i place să vină la noi, nu-i plac mesele lungi sau discuțiile despre trecut. Și încet-încet, Ioana a început să-i semene.

— Mamă, nu mai pot să vin așa des. Mihai are nevoie de mine. Și oricum, tu trebuie să înveți să fii pe picioarele tale acum.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice altceva. Cum să fiu pe picioarele mele când tot ce mi-a rămas e ea? Cum să accept că familia noastră se destramă sub presiunea unui bărbat care nici măcar nu mă privește în ochi când ne întâlnim?

În seara parastasului, după ce toți au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am plâns în tăcere, cu poza lui Vasile în față.

— Ce-am greșit? De ce nu mai suntem o familie?

A doua zi am încercat din nou să vorbesc cu Ioana. Am mers la ea acasă, fără să anunț. Mihai mi-a deschis ușa cu o privire rece.

— Bună ziua, doamnă Maria. Ioana e ocupată acum.

— Vreau doar să vorbesc cinci minute cu fiica mea.

— Are o ședință online importantă. Poate reveniți altădată.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am plecat cu ochii în lacrimi, simțind că pierd tot mai mult din Ioana cu fiecare zi.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat pe marginea patului și am scris o scrisoare:

„Draga mea Ioana,
Nu știu ce s-a întâmplat între noi. Poate că Mihai are nevoie de tine, dar și eu am nevoie de fiica mea. Tatăl tău ar fi vrut să fim împreună azi. Îmi lipsești și mă doare că nu mai găsim drumul una spre cealaltă.”

Am pus scrisoarea în cutia poștală a Ioanei. Nu mi-a răspuns nici a doua zi, nici a treia.

Au trecut două săptămâni până când am primit un mesaj sec: „Mamă, sunt foarte ocupată. Te rog să înțelegi.”

Într-o duminică dimineață am primit vizita surorii mele, Elena.

— Maria, trebuie să accepți că Ioana are viața ei acum. Toți copiii se schimbă după ce se căsătoresc.

— Dar nu așa! Nu atât de brusc! Parcă nu mai e fata mea deloc…

Elena m-a privit cu milă și mi-a pus mâna pe umăr.

— Poate că Mihai o influențează prea mult… Dar dacă o forțezi, o pierzi de tot.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am fost prea posesivă, prea prezentă în viața ei. Poate că Mihai doar încearcă să-și protejeze familia lui nouă.

Dar cum să accept că fiica mea nu mai are loc pentru mine?

Într-o seară ploioasă, Ioana a venit pe neașteptate la mine. Era obosită, palidă.

— Mamă… îmi pare rău că n-am venit la parastas. Dar Mihai chiar a avut nevoie de mine atunci… Și eu… eu mă simt prinsă între voi doi.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Ioana, eu nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot să accept că nu mai fac parte din viața ta.

— Nu te pierzi, mamă… Doar că viața mea s-a schimbat și eu încerc să mă adaptez. Mihai e bun cu mine, dar uneori simt că trebuie să aleg între voi…

— Nu trebuie să alegi! Familia nu e despre alegeri… E despre iubire și iertare.

A plecat repede, cu ochii roșii de plâns. De atunci ne vedem rar. Îmi scrie mesaje scurte: „Sunt bine”, „Te pup”, „Revin când pot”.

Mă uit la poza lui Vasile și mă întreb: Oare toate mamele trec prin asta? Oare e vina noastră când copiii se schimbă sau e doar cursul firesc al vieții? Cum putem păstra legătura fără să-i sufocăm? Ați trecut și voi prin așa ceva? Ce ați face în locul meu?