Umbrele trecutului la masa de duminică

— Mama, vreau să-ți spun ceva important. Vlad stătea în picioare, cu mâinile strânse la spate, privindu-mă cu o seriozitate care nu-i era deloc obișnuită. Era duminică după-amiază, iar mirosul de sarmale plutea încă în bucătărie. Simțeam că urmează ceva ce nu pot controla.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— O să vin cu Irina la masă. Și cu Mara, fetița ei. Vreau să le cunoști.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu pentru că nu aș fi vrut ca Vlad să fie fericit, ci pentru că nu eram pregătită să primesc în familie un copil care nu era sânge din sângele nostru. Gândurile mi-au fugit la vecina mea, doamna Lidia, care mereu șușotea despre „copiii altora” și la tata, Dumnezeu să-l ierte, care spunea mereu că „familia e sfântă doar dacă e întreagă”.

— Bine, Vlad. Să vină, am răspuns cu voce stinsă.

Toată săptămâna am trăit cu un nod în stomac. Mă întrebam dacă o să pot s-o privesc pe Irina fără să-i văd trecutul ca o pată pe obraz. Dacă o să pot s-o privesc pe Mara fără să mă gândesc că nu e nepoata mea „adevărată”. M-am certat cu mine însămi: „Ce fel de mamă sunt dacă nu pot să-l accept pe Vlad așa cum e?”

Ziua cea mare a venit. Am aranjat masa cu grijă, am pus fața de masă cea bună și am scos din dulap farfuriile cu margine aurie. Când au intrat pe ușă, Vlad radia de fericire. Irina era emoționată, iar Mara se ascundea după fusta ei, privind totul cu ochi mari și curioși.

— Bună ziua, doamnă Maria, a spus Irina timid.

— Bună ziua… bine ați venit, am răspuns încercând să zâmbesc.

Mara nu a spus nimic. S-a așezat la masă și s-a jucat cu lingurița. Am încercat să port o conversație normală, dar fiecare întrebare părea să atârne greu în aer.

— Și… Mara merge la grădiniță? am întrebat.

— Da, îi place foarte mult. E pasionată de desen, răspunse Irina cu un zâmbet cald.

Am privit-o pe Mara. Avea niște ochi albaștri ca cerul de vară și părul prins într-o coadă stângace. Mi-am dat seama că nu are nicio vină pentru trecutul părinților ei. Dar tot nu puteam să scap de gândul că nu e „a noastră”.

După masă, Vlad m-a tras deoparte.

— Mamă, știu că nu e ușor pentru tine. Dar Irina mă face fericit. Iar Mara… e un copil minunat. Te rog doar să le dai o șansă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl vedeam pe Vlad copilul meu, cel care venea acasă cu genunchii juliți și mă striga „mami”. Acum era bărbat și îmi cerea să accept ceva ce eu nu puteam înțelege pe deplin.

Seara, după ce au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am plâns. Nu știam dacă plâng pentru mine sau pentru Vlad sau pentru Mara. Poate pentru toți trei.

În zilele următoare, am început să mă gândesc la mama mea. Ea m-a crescut singură după ce tata a murit devreme. Și totuși, niciodată nu m-am simțit mai puțin iubită sau mai puțin „a ei”. Poate că sângele nu e totul.

A doua oară când au venit la noi, Mara mi-a adus un desen: eu și ea ținându-ne de mână sub un soare mare și galben.

— Pentru dumneavoastră! a spus ea timid.

Atunci am simțit cum se topește ceva în mine. Am luat-o în brațe și am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel.

— Mulțumesc, Mara… E cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată.

În timp, am început să o cunosc pe Irina mai bine. Am aflat cât de greu i-a fost după divorț și cât de mult s-a luptat pentru Mara. Am văzut cât de mult îl iubește pe Vlad și cât de mult îl respectă.

Dar nu toți din familie au fost la fel de deschiși. Sora mea, Elena, a venit într-o zi la mine:

— Maria, tu chiar accepți așa ceva? Să-ți crești nepotul altcuiva?

— Elena, Vlad e fericit. Și Mara e un copil minunat. Ce rost are să ne uităm la trecut?

— O să vezi tu… lumea vorbește!

Am simțit din nou rușinea aceea veche care mă apăsa pe piept ca o piatră grea. Dar m-am uitat la desenul Marei lipit pe frigider și am știut că alegerea mea e corectă.

Acum suntem o familie ciudată în ochii unora: eu, Vlad, Irina și Mara. Dar la mesele noastre de duminică e mai mult râs decât tăcere și mai multă dragoste decât judecată.

Mă întreb uneori: De ce ne e atât de greu să acceptăm fericirea altora când nu arată exact ca în poveștile vechi? Oare câți copii ca Mara au nevoie doar de o șansă ca să devină „ai noștri”?