Vocea din telefonul prietenei mele

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! vocea mi-a tremurat, deși încercam să par stăpână pe mine. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Eram în sufrageria Sarei, prietena mea din facultate, femeia pe care o consideram sora pe care n-am avut-o niciodată. Pe masă, telefonul ei vibra insistent. Am ridicat aparatul fără să mă gândesc, crezând că poate e ceva urgent. Pe ecran scria „Necunoscut”. Am răspuns automat.

— Alo? am spus, fără să-mi dau seama că tocmai deschideam cutia Pandorei.

— Sara? Ești acolo? vocea lui Vlad, soțul meu, mi-a străpuns urechea ca un cuțit. Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Am închis ochii o secundă, încercând să-mi adun gândurile.

— Vlad? am întrebat, aproape șoptind.

O liniște grea s-a lăsat la celălalt capăt al firului. Apoi, un oftat scurt și telefonul s-a închis. Sara a intrat în cameră cu două cești de cafea și un zâmbet obosit.

— Cine era? m-a întrebat, fără să bănuiască nimic.

Am privit-o lung, încercând să citesc pe chipul ei orice urmă de vinovăție. Dar era doar Sara, prietena mea de-o viață, femeia care plânsese pe umărul meu după divorțul ei cu Radu, care mă ajutase să-mi aleg rochia de mireasă și care fusese nașa fetiței mele.

— Era Vlad, am spus încet. A sunat pe telefonul tău.

Sara a încremenit. S-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă. A pus ceștile pe masă și a început să-și frământe mâinile.

— Sorina… nu e ceea ce crezi…

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care nu semăna deloc cu mine.

— Atunci ce e, Sara? Explică-mi tu!

A început să plângă. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji și încerca să spună ceva, dar cuvintele îi rămâneau blocate în gât.

— N-am vrut… a început ea. N-am vrut să se întâmple așa. După divorț… eram atât de singură… Vlad m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine… și apoi…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră ca o leoaică prinsă în cușcă.

— De cât timp? am întrebat printre dinți.

Sara a oftat adânc.

— De aproape șase luni…

Șase luni! Șase luni în care am fost mințită de cei doi oameni în care aveam cea mai mare încredere. M-am gândit la toate serile când Vlad întârzia acasă și îmi spunea că are ședințe târzii la birou. La toate mesajele Sarei în care îmi spunea cât de greu îi este singură și cât de mult îi lipsesc serile noastre de fete.

— Și fetița mea? am întrebat cu voce stinsă. Ea știe?

Sara a dat din cap că nu.

— Nu știe nimeni. Nici măcar Radu…

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Blocurile gri din cartierul nostru din București păreau mai reci ca niciodată. O bătrânică trecea încet cu o sacoșă plină de pâine uscată pentru porumbei. Viața mergea înainte, indiferent de drama mea.

Când m-am întors în sufragerie, Sara încă plângea. M-am apropiat de ea și i-am spus:

— Trebuie să plec acasă. Am nevoie să vorbesc cu Vlad.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, gândurile îmi zburau haotic. Cum am putut fi atât de oarbă? Cum am putut să nu văd semnele?

Când am ajuns acasă, Vlad era deja acolo. Stătea la masa din bucătărie și se uita absent la televizor. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc.

— Sorina… trebuie să vorbim…

— Nu, Vlad! Tu trebuie să vorbești! Eu doar ascult!

A început să-mi spună aceleași lucruri ca Sara: că nu a vrut să mă rănească, că totul a început dintr-o prostie, că s-a simțit atras de vulnerabilitatea Sarei după divorț… Cuvintele lui nu mai aveau nicio greutate pentru mine.

— Ai ales-o pe ea? am întrebat simplu.

Vlad a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu ce vreau…

Atunci am știut că totul s-a terminat. Nu era vorba doar despre trădare fizică; era despre minciuni, despre lipsa respectului și despre faptul că nu mai eram o echipă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la fetița mea cum doarme liniștită și m-am întrebat ce fel de mamă voi fi dacă rămân într-o relație construită pe minciuni.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajele și am plecat la mama. Am plâns zile întregi, dar apoi am început să mă adun bucățică cu bucățică. Am vorbit cu un avocat, am cerut consiliere psihologică și am încercat să-i explic fetiței mele că uneori oamenii mari greșesc, dar asta nu înseamnă că nu o iubim.

Sara mi-a scris zeci de mesaje, dar n-am mai putut s-o iert. Poate într-o zi voi reuși, dar nu acum.

Au trecut șase luni de atunci. Încă doare, dar am început să redescopăr cine sunt eu fără Vlad și fără Sara. Am ieșit la cafea cu colegele de la birou, am mers la teatru cu mama și am început un curs de fotografie online.

Uneori mă întreb: ce faci când cei mai apropiați oameni te trădează? Cum găsești puterea să mergi mai departe? Poate răspunsul e chiar aici: în fiecare zi în care aleg să mă ridic din pat și să cred că merit mai mult.