Ziua în care am aflat cine este cu adevărat soacra mea
— Nu pot să cred că ai făcut asta, mama! vocea Ralucăi răsuna în sufrageria mică, spartă de ecoul ploii care bătea în geamuri. Eram întinsă pe canapea, cu piciorul în ghips, încă tremurând după accidentul de ieri. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem cu doar două zile înainte, înainte ca totul să se prăbușească peste mine.
Soacra mea, doamna Stanciu, stătea dreaptă ca o statuie lângă ușă, cu privirea rece și buzele strânse. Nu părea deloc afectată de ce se întâmplase. Soțul meu, Mihai, încerca să calmeze spiritele, dar vocea lui era slabă, aproape stinsă.
— Raluca, nu e momentul… mama ta are nevoie de liniște acum, a spus el încet.
Dar Raluca nu s-a lăsat. — Nu! Acum vreau să știu adevărul! De ce ai spus ce ai spus ieri? Cum ai putut să-i spui lui tata că mama nu merită să fie aici?
Am închis ochii, încercând să-mi adun gândurile. Totul începuse cu o zi înainte, când m-am trezit la spital după accident. Mă durea tot corpul, dar cel mai tare mă durea sufletul. Mihai era lângă mine, ținându-mă de mână, iar Raluca plângea în colțul camerei. Atunci a intrat doamna Stanciu, cu pași apăsați și privirea tăioasă.
— Victoria, sper că ai învățat ceva din asta. Poate data viitoare te gândești mai bine înainte să pleci supărată de acasă, mi-a spus ea pe un ton rece.
Am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Nu era prima dată când mă judeca, dar niciodată nu fusese atât de directă. Mihai a încercat să o oprească, dar ea a continuat:
— Dacă nu erai atât de impulsivă, poate nu ajungeai aici. Săraca Raluca… ce exemplu îi dai tu?
Atunci am văzut pentru prima dată frica în ochii fiicei mele. Și am știut că trebuie să fac ceva.
Acum, acasă, cu toții adunați în jurul meu, tensiunea era insuportabilă. Raluca s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.
— Mama, nu mai vreau să o văd pe bunica aici dacă te face să suferi.
Doamna Stanciu a râs scurt. — Copil naiv! Nu știi tu cum merg lucrurile în viață. Eu am făcut totul pentru familia asta!
Mihai a oftat și s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți. — Victoria, poate ar trebui să lăsăm lucrurile să se liniștească…
Dar nu mai puteam tăcea. — Mihai, nu vezi că mama ta mă urăște? De ani de zile mă face să mă simt mică și neimportantă. Mereu găsește ceva de criticat: cum gătesc, cum mă îmbrac, cum o cresc pe Raluca…
Soacra mea s-a apropiat amenințător. — Dacă nu-ți convine, poți pleca! Eu am crescut un bărbat adevărat și nu am nevoie de fițe în casa mea!
Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. — Dar nu e casa ta! E casa noastră! Și dacă trebuie să aleg între liniștea mea și prezența ta toxică, aleg liniștea!
Raluca a izbucnit în plâns și s-a aruncat în brațele mele. — Mama, nu vreau să te pierd!
Mihai părea paralizat între cele două femei din viața lui. — Mama… te rog… poate ar trebui să pleci pentru o vreme.
Doamna Stanciu s-a uitat la el ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată. — Așa mă răsplătești după tot ce am făcut pentru tine?
A ieșit trântind ușa, iar liniștea care s-a lăsat a fost mai grea decât orice ceartă.
Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mihai era distant, prins între loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine. Raluca era speriată și confuză. Eu încercam să mă recuperez fizic și emoțional, dar fiecare zi era o luptă.
Într-o seară, Mihai a venit la mine cu ochii roșii de oboseală.
— Victoria… nu știu ce să fac. Mama mă sună zilnic și mă acuză că te-am ales pe tine în locul ei. Dar nu pot trăi fără tine și fără Raluca.
L-am privit lung. — Mihai, eu nu vreau să alegi între noi. Dar trebuie să pui limite. Nu mai pot trăi sub umbra ei.
A dat din cap încet. — O să încerc…
Dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Doamna Stanciu a început să răspândească zvonuri printre rude că eu sunt vinovată pentru accident și că îl manipulez pe Mihai. La fiecare întâlnire de familie eram privită ca o intrusă.
Într-o zi am găsit curajul să-i spun lui Mihai:
— Eu și Raluca ne mutăm la mama mea pentru o vreme. Am nevoie de spațiu ca să-mi revin și să mă gândesc la ce e mai bine pentru noi.
A încercat să mă oprească, dar decizia era luată. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit liberă.
La mama acasă am găsit liniște și sprijin. Raluca a început să zâmbească din nou. Mihai venea des să ne vadă și încet-încet a început să-și dea seama cât rău făcuse lipsa lui de reacție.
După câteva luni, Mihai a venit la mine cu o hotărâre pe care nu o credeam posibilă:
— Am vorbit cu mama. I-am spus că dacă vrea să facă parte din viața noastră trebuie să ne respecte pe toți trei. Altfel… nu mai are ce căuta lângă noi.
Am plâns împreună mult timp în acea seară. Pentru prima dată simțeam că suntem o familie adevărată.
Dar rana rămâne acolo, undeva adânc în sufletul meu. M-am întrebat mereu: câte familii sunt distruse de orgolii și lipsa de empatie? Câte femei tac din frică sau rușine? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”?