Ziua în care am fugit de la propria mea nuntă

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! vocea mamei mele răsuna în holul îngust, printre rochiile atârnate și cutiile cu pantofi. Tremuram, cu mâinile reci strânse pe marginea oglinzii, încercând să-mi adun gândurile. Era dimineața nunții mele, iar în jurul meu era haos: verișoare care alergau cu buchete, mătuși care îmi aranjau voalul, tata care se plimba nervos pe hol, evitând să mă privească în ochi.

Dar nimic nu era mai apăsător decât secretul pe care îl aflasem cu doar câteva ore înainte: familia lui Radu, viitorul meu soț, nu era deloc ceea ce părea. În noaptea dinaintea nunții, sora lui Radu, Ana, venise la mine cu ochii roșii de plâns. „Ilinca, trebuie să știi adevărul. Tata a aranjat totul cu ai tăi. Nu e vorba de iubire, ci de afaceri. Radu nici măcar nu vrea să se căsătorească acum.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toate discuțiile ciudate dintre părinții noștri, insistențele mamei să accept cererea lui Radu, privirile furișe ale tatălui meu — totul căpăta sens. Eram doar o piesă într-un joc pe care nu îl înțelegeam până atunci.

— Ilinca, hai că întârziem! strigă mama din capătul holului. Mireasa trebuie să fie gata!

M-am uitat în oglindă și am văzut o fată speriată, cu ochii umflați de nesomn și buzele strânse într-o linie subțire. Nu era chipul unei femei fericite care urma să-și unească destinul cu bărbatul iubit. Era chipul unei victime.

Am ieșit din cameră și am dat nas în nas cu Radu. Avea privirea pierdută și mâinile îi tremurau ușor.

— Putem vorbi? am șoptit.

S-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. — Nu acum, Ilinca. Toată lumea ne așteaptă.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum putea să accepte totul fără să lupte? Cum puteam eu să merg mai departe știind că totul e o minciună?

La biserică, lumea forfotea. Preotul repeta ultimele detalii cu nașii, iar mama îmi făcea semne disperate să zâmbesc. În spatele meu, tata șoptea printre dinți:

— Să nu faci vreo prostie, Ilinca! Gândește-te la familie!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am privit spre Ana, care stătea retrasă într-un colț, evitând privirile tuturor. Am știut atunci că nu pot merge mai departe.

Când preotul a rostit întrebarea fatidică — „Ilinca, îl iei pe Radu de soț?” — am simțit cum timpul se oprește. Toți ochii erau ațintiți asupra mea. Am inspirat adânc și am spus:

— Nu pot.

Un murmur s-a stârnit în biserică. Mama a izbucnit în plâns, tata s-a făcut roșu la față, iar Radu a rămas împietrit lângă mine.

— Ce faci? m-a întrebat el încet, aproape fără glas.

— Nu pot trăi o minciună, Radu. Știu totul despre aranjamentul dintre familiile noastre. Merităm mai mult decât atât.

Am ieșit din biserică sub privirile șocate ale invitaților. Pe treptele reci, Ana m-a prins de mână.

— Îți mulțumesc că ai avut curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

Am plâns împreună, două surori de suferință prinse în capcana unor familii care au uitat ce înseamnă fericirea copiilor lor.

Acasă, scandalul a fost uriaș. Mama m-a acuzat că am ruinat onoarea familiei, tata nu mi-a vorbit zile întregi. Prietenii au început să mă evite sau să mă privească cu milă. Dar pentru prima dată în viață am simțit că respir liber.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Am început să lucrez la o cafenea micuță din oraș și am cunoscut oameni noi — oameni care nu mă judecau pentru deciziile mele, ci mă apreciau pentru sinceritate și curaj.

Radu mi-a scris o scrisoare după câteva luni: „Îți mulțumesc că ai avut puterea să faci ceea ce eu n-am putut. Poate într-o zi o să reușesc și eu să-mi trăiesc viața după propriile reguli.”

M-am întâlnit cu Ana de câteva ori la cafea. Încet-încet, am început să ne vindecăm rănile împreună.

Astăzi privesc în urmă fără regrete. Știu că am pierdut multe — prieteni, familie, siguranță — dar am câștigat ceva mult mai prețios: libertatea de a fi eu însămi.

Oare câți dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea se așteaptă să spunem „da”? Ce înseamnă cu adevărat fericirea: să-i mulțumești pe ceilalți sau să fii sincer cu tine însuți?