Ziua în care părinții mei mi-au închis ușa: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai venit aici la ora asta, Irina! Ce-o să zică vecinii dacă te văd plângând la ușă? Vocea mamei mele, ascuțită și rece, s-a auzit printre picăturile grele de ploaie care îmi udau părul și hainele. Tremuram, nu doar de frig, ci și de frică. Mă uitam la ea, sperând să văd măcar o urmă de compasiune în ochii aceia care altădată mă mângâiau când aveam febră sau coșmaruri.

— Mamă, te rog… nu mai pot. Nu mai pot să stau cu el. Nu vezi ce mi-a făcut? Am arătat spre vânătăile de pe braț, ascunse sub mâneca subțire a bluzei. Tata stătea în spatele ei, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină.

— Irina, nu exagerezi? Toate cuplurile se mai ceartă. Știi bine că lumea vorbește. Ce vrei să spui? Să divorțezi? Să ne faci de râs în tot cartierul? a spus el, fără să clipească.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era prima dată când Mihai ridicase mâna la mine, dar era prima dată când aveam curajul să fug. Să cer ajutor. Să recunosc că nu mai pot. Și totuși, părinții mei… părinții mei mă trimiteau înapoi la el.

— Irina, du-te acasă la bărbatul tău. Vorbește cu el, împacă-te. Așa e la început, greu. Dar trebuie să-ți știi locul. Asta e viața de femeie măritată, mi-a spus mama, trăgând ușa încet după ea.

Am rămas pe palier, cu lacrimile amestecându-se cu ploaia rece. M-am așezat pe trepte și am privit în gol minute întregi. O vecină a trecut pe lângă mine și s-a uitat lung, dar n-a zis nimic. M-am simțit mică, invizibilă, murdară de rușinea pe care nu era a mea.

Când am ajuns acasă la Mihai, el dormea. Am intrat încet, ca o umbră. M-am așezat pe marginea patului și am privit tavanul. Mi-am amintit de copilărie, de serile când mama îmi citea povești și tata mă legăna pe genunchi. Unde dispăruseră oamenii aceia? Cum ajunseseră să creadă că imaginea contează mai mult decât fiica lor?

A doua zi dimineață, Mihai s-a trezit binedispus. Parcă nimic nu se întâmplase.

— Ai făcut cafeaua? m-a întrebat fără să mă privească.

— Mihai… trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine cu un zâmbet ironic.

— Ce-ai pățit aseară? Ai fugit la mămica ta? Te-ai întors repede… vezi că nu ai unde să te duci.

Am simțit un nod în gât. Avea dreptate. Nu aveam unde să mă duc. Prietenele mele erau plecate din țară sau ocupate cu viețile lor. La serviciu nu puteam spune nimic — ce-ar fi zis colegele mele dacă ar fi aflat că soțul meu mă bate?

Au trecut zilele greu. Mihai devenea tot mai irascibil, iar eu tot mai absentă. Mergeam la muncă mecanic, zâmbeam fals la glumele colegilor și mă întorceam acasă cu stomacul strâns de frică. Într-o seară, după ce am greșit ceva la cină, a aruncat farfuria spre mine și a urlat:

— Ești bună de nimic! Dacă nu-ți convine aici, du-te la părinții tăi! Dar știi bine că nu te vor primi!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am ieșit din casă fără să-mi iau nimic. Am mers pe jos ore întregi prin orașul ud și rece de noiembrie. M-am oprit într-un parc și am stat pe o bancă până dimineața.

A doua zi am sunat-o pe colega mea, Alina.

— Alina… pot să vin la tine câteva zile? Nu mai pot sta acasă…

A tăcut o clipă, apoi a spus:

— Irina, vino! Nu contează cât stai. Știi că poți conta pe mine.

La Alina am găsit pentru prima dată liniște după mult timp. Mi-a făcut ceai și m-a ascultat fără să mă judece. Mi-a spus că nu sunt singură și că există soluții — centre pentru femei abuzate, consiliere psihologică, chiar și avocați care mă pot ajuta.

Am început să merg la terapie. La început mi-a fost rușine — ce-ar fi zis lumea dacă ar fi aflat? Dar încet-încet am început să-mi recapăt încrederea în mine.

Părinții mei nu m-au sunat niciodată să mă întrebe dacă sunt bine. Mama mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ți-ai dat seama ce greșeală faci.” Tata nici atât.

Au trecut luni până când am avut curajul să merg din nou pe strada copilăriei mele. Am trecut pe lângă blocul părinților mei și am privit spre fereastra camerei mele de altădată. Am simțit un gol imens — ca și cum o parte din mine murise acolo, în seara aceea ploioasă când mi-au închis ușa.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră mică, dar luminoasă. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să iert — pe ei, pe Mihai, dar mai ales pe mine pentru anii pierduți.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine rămân captive între rușine și tradiție? Câte uși se închid în fiecare seară peste lacrimi nerostite?

Poate că povestea mea va ajunge la cineva care are nevoie de curajul pe care eu l-am găsit prea târziu.