Când acasă nu mai e acasă: Povestea unei mame printre străini

— Mamă, te rog, nu mai muta cănile din dulap! a răsunat vocea Ioanei din bucătărie, cu o răceală pe care nu i-o știam. Am tresărit, cu mâna încă pe ușa dulapului. M-am simțit mică, stingheră, ca o musafiră în propria casă. De fapt, nu era casa mea — era casa lor, a lui Vlad și a Ioanei, iar eu eram doar „mama lui Vlad”, venită să nu fie singură la bătrânețe.

Totul a început când am vândut apartamentul din Drumul Taberei. Era greu să mă descurc singură: pensia abia-mi ajungea, sănătatea îmi juca feste, iar serile erau lungi și reci. Vlad a insistat: „Mamă, vino la noi! Ești familie, nu trebuie să fii singură.” Am crezut că va fi bine. Am crezut că voi găsi din nou căldura pe care o pierdusem când s-a stins soțul meu, Ilie.

Primele zile au fost pline de promisiuni. Ioana mi-a arătat camera mea — mică, dar luminoasă, cu vedere spre curte. Vlad mi-a adus ceai și mi-a spus să mă simt ca acasă. Dar curând am simțit zidurile invizibile ridicându-se între noi. Nu aveam voie să gătesc decât dacă întrebam înainte. Nu puteam primi prietene la cafea fără să anunț. Chiar și televizorul trebuia dat încet după ora zece.

Într-o seară, când Vlad a venit obosit de la serviciu, am încercat să-l întreb dacă vrea supă sau tocăniță. Mi-a răspuns absent:
— Nu contează, mamă. Mănânc ce e.
Ioana a oftat și a adăugat:
— Poate ar fi mai bine să nu mai gătești tu. Avem programul nostru și ne încurci.

M-am retras în camera mea cu o carte veche și cu lacrimile ascunse sub ochelari. Îmi era dor de mirosul de ciorbă din apartamentul meu, de zgomotul tramvaiului de afară, de vecina Lenuța care bătea la ușă cu o prăjitură caldă.

Zilele au început să semene una cu alta. Dimineața mă trezeam devreme, ca să nu deranjez. Îmi făceam cafeaua în liniște și mă uitam pe geam la copiii din curte. Ioana venea mereu grăbită, cu privirea rece:
— Să nu uiți să iei pastilele, da? Și te rog să nu mai uzi florile din sufragerie, le-ai pus prea multă apă.

Vlad era prins între noi două. Îl vedeam cum evită conflictele, cum se ascunde în biroul lui cu laptopul deschis. Uneori îl auzeam vorbind la telefon cu sora lui, Andreea:
— Nu știu ce să fac… Mamă nu se adaptează… Ioana e tot mai nervoasă…

Într-o duminică, am încercat să aduc puțină viață în casă. Am făcut cozonac după rețeta mamei mele și am pus masa frumos. Când au intrat în bucătărie, Ioana s-a uitat la mine fără zâmbet:
— Ți-am spus că azi mergem la niște prieteni. Nu trebuia să te deranjezi.
Vlad a luat o felie din politețe și a plecat după ea.

Am rămas singură la masă, cu cozonacul neatins și cu inima grea. M-am întrebat dacă am greșit undeva — dacă am fost prea prezentă sau prea invizibilă.

Seara aceea a fost punctul de cotitură. M-am dus la Vlad și i-am spus:
— Mamă, simt că nu mai am loc aici…
El a oftat adânc:
— Nu e adevărat… Dar trebuie să înțelegi că avem ritmul nostru…
— Și eu unde mă încadrez? am întrebat eu cu voce tremurată.
A tăcut.

În zilele următoare am început să evit orice inițiativă. Nu mai găteam, nu mai mutam nimic prin casă, nu mai vorbeam decât dacă eram întrebată. Singurătatea era mai apăsătoare decât fusese vreodată în apartamentul meu mic.

Într-o seară ploioasă, Andreea m-a sunat:
— Mamă, ce faci? Te simți bine?
Am izbucnit în plâns:
— Nu mai știu cine sunt aici… Parcă nici nu mai exist.
Ea a tăcut o clipă:
— Vrei să vii la mine câteva zile? Poate-ți prinde bine o schimbare…

Am acceptat imediat. Când le-am spus lui Vlad și Ioanei că plec pentru o vreme, au părut ușurați. Niciunul nu m-a rugat să rămân.

La Andreea m-am simțit din nou om. Am stat de vorbă ore întregi, am gătit împreună, am râs ca altădată. Dar știam că nu pot rămâne acolo pentru totdeauna — nici ea nu avea spațiu, nici eu nu voiam să fiu povară.

M-am întors la Vlad și Ioana după două săptămâni. Nimic nu se schimbase. Casa era la fel de străină, eu la fel de invizibilă.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun Ioanei:
— Știi… mi-e dor de acasă. De casa mea adevărată.
Ea s-a uitat la mine fără expresie:
— Aici e casa ta acum.
Am zâmbit trist:
— Nu pentru mine…

Acum stau în camera mea micuță și mă gândesc: oare câte mame trăiesc aceeași poveste? Oare câți copii uită că părinții lor au nevoie de mai mult decât un acoperiș? Când a încetat familia să fie familie?

Poate că adevărata casă nu e un loc, ci oamenii care te fac să te simți văzut și iubit. Voi ce credeți? Unde începe și unde se termină datoria față de părinți?