Dincolo de umbra lui Victor: Povestea unei mame care a ales să trăiască pentru ea însăși

— Ana, nu poți să faci asta! Ești mama lui, nu dușmanul lui!
Vocea surorii mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu mirosul de ploaie care venea de pe geam. Mâinile îmi tremurau, dar nu de frig. Mă uitam la cutiile cu lucrurile lui Radu, fiul meu, pe care le așezasem la ușă. Erau acolo, la vedere, ca o declarație de război.
— Nu mai pot, Mariana. Nu mai pot să trăiesc așa, am spus încet, dar cu o hotărâre care m-a surprins și pe mine.

Totul a început după ce Victor, soțul meu, s-a stins. O viață întreagă am fost „nevasta lui Victor”, femeia care gătea, spăla, tăcea și înghițea. După înmormântare, casa s-a umplut de rude, de sfaturi, de priviri pline de milă. Dar cel mai greu era să-l văd pe Radu, fiul meu, cum se transformase într-un bărbat rece, autoritar, care vorbea cu mine ca și cum aș fi fost o servitoare.

— Mama, fă-mi și mie o cafea! Și vezi că iar ai uitat să plătești factura la gaze!
— Radu, am avut multe pe cap…
— Mereu ai scuze! Dacă nu te descurci, spune-mi, că nu vreau să stau în frig!

Mă durea fiecare cuvânt, dar nu spuneam nimic. Așa am fost crescută: să nu răspund, să nu deranjez. Dar într-o zi, când am găsit-o pe Andreea, nora mea, plângând în baie, ceva s-a rupt în mine.

— Ce s-a întâmplat, fată dragă?
— Nu mai pot, mamă Ana… Radu țipă la mine pentru orice. Mă simt ca o străină în casa asta.

Am luat-o în brațe și am simțit că plângem amândouă pentru aceleași lucruri: pentru lipsa de respect, pentru singurătate, pentru visele pe care le-am îngropat ca să nu deranjăm pe nimeni.

În seara aceea, am stat mult pe gânduri. M-am uitat la poza cu Victor de pe perete și am simțit că nu mai pot trăi în umbra lui. Am început să mă întreb cine sunt eu, ce vreau eu. Și răspunsul m-a speriat: nu știam.

A doua zi, când Radu a venit acasă și a început să țipe la Andreea pentru că nu găsea telecomanda, am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ajunge! am strigat. Nu mai accept să ridici tonul la mine sau la Andreea în casa asta! Dacă nu-ți convine, poți să pleci!

Radu a rămas blocat. Nu mă văzuse niciodată așa. A râs ironic.

— Ce-ai pățit, mamă? Ți-ai găsit glasul la bătrânețe?

— Da, mi l-am găsit. Și dacă nu poți să respecți regulile casei, te rog să-ți iei lucrurile și să pleci. Eu și Andreea vom rămâne aici.

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Radu a urlat, m-a acuzat că îl dau afară din casa copilăriei lui, că sunt o mamă nerecunoscătoare. Dar nu m-am clintit. Am simțit că, pentru prima dată, lupt pentru mine.

Când a plecat, trântind ușa, am simțit o liniște ciudată. Andreea m-a privit cu ochii mari, nevenindu-i să creadă.

— Mamă Ana… chiar ai făcut asta?

— Da, Andreea. Și nu-mi pare rău.

Au trecut săptămâni. Familia a început să mă sune, să mă certe, să mă facă egoistă. Sora mea mi-a spus că am distrus familia. Cumnata mea, Elena, mi-a zis că o să mor singură. Dar eu, pentru prima dată, am început să trăiesc. Am ieșit cu Andreea la plimbare în parc, am mers la teatru, am început să citesc din nou. Am descoperit că-mi place să pictez. Am început să râd din nou.

Radu nu mi-a vorbit luni de zile. Apoi, într-o zi, a venit la ușă. Era schimbat, mai slab, cu ochii roșii.

— Mamă… pot să intru?

L-am privit cu inima strânsă.

— Da, Radu. Dar aici nu se mai țipă. Aici ne respectăm.

A dat din cap și a intrat încet. Am stat de vorbă ore întregi. Mi-a spus că s-a simțit trădat, dar că a început să înțeleagă de ce am făcut ce am făcut. A spus că vrea să încerce să fie un om mai bun.

Nu știu dacă am procedat corect. Poate că am rănit pe cineva. Dar știu că, dacă nu aș fi avut curajul să mă pun pe mine pe primul loc, aș fi murit încet, în tăcere, ca atâtea alte femei din generația mea.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: câte dintre noi trăim viețile altora și uităm de noi? Câte mame, câte soții, câte fiice? Oare e prea târziu să ne alegem pe noi înșine?