Nu vreau să fiu un străin în propria mea casă: Povestea mea, Ana

— Nu mai poți să vii și să pleci când vrei tu, Ana! Nu ești la hotel aici! vocea tatălui meu, Gheorghe, a răsunat în sufragerie, tăind liniștea ca un cuțit. Eram abia sosită de la București, după primul semestru de facultate. Aveam rucsacul încă pe umăr și o pungă cu covrigi calzi în mână. Mama, Victoria, se uita la mine cu ochii umezi, încercând să-mi zâmbească, dar zâmbetul ei era strâmb, ca o rană care nu se mai vindecă.

— Tată, doar am venit acasă… am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. M-am uitat la el, la chipul lui brăzdat de griji și oboseală. Parcă nu mă mai recunoștea. Parcă eram o străină.

— Acasă? Acasă e pentru cei care trăiesc aici, nu pentru cei care vin doar când au chef! a continuat el, ridicând tonul. Ai ales să pleci la București, să-ți faci viața ta. Foarte bine! Dar nu te mai purta ca și cum totul ți se cuvine!

M-am prăbușit pe canapea, cu sufletul zdrobit. Îmi imaginam mereu că atunci când mă voi întoarce acasă, voi găsi totul neschimbat: mirosul de plăcintă cu mere, râsul mamei, vocea caldă a tatălui meu. Dar casa era rece și străină. Camera mea fusese transformată într-un birou improvizat pentru tata. Pe patul meu erau dosare și facturi.

— Gheorghe, las-o în pace! E copilul nostru… a încercat mama să intervină.

— Copil? Are 20 de ani! Să învețe ce înseamnă responsabilitatea! Să știe că nu poate avea totul de-a gata!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am întrebat unde greșisem. De ce nu mai aveam dreptul la casa mea? De ce tata mă vedea ca pe o povară?

În acea seară, am stat la masă fără să vorbim. Doar furculițele ciocneau în farfurii. Mama încerca să-mi pună mai multă mâncare în farfurie, dar eu nu puteam înghiți nimic.

— Ana, știi că te iubim… a spus ea încet, după ce tata a ieșit din cameră.

— Atunci de ce mă simt ca un musafir aici? am întrebat-o cu voce tremurată.

Mama a oftat adânc.

— Tatăl tău… e greu pentru el să accepte că ai crescut. Că nu mai are control asupra ta. Și cu banii… știi cum e situația…

Adevărul era că tata fusese dat afară de la serviciu cu un an înainte. Încerca să facă bani din mici afaceri online și din consultanță pentru vecini. Era mereu nervos, mereu nemulțumit. Casa devenise biroul lui, refugiul lui. Iar eu eram o amenințare pentru echilibrul lui fragil.

În zilele următoare am încercat să mă fac nevăzută prin casă. Îmi petreceam timpul în camera mamei sau la bibliotecă. Prietenele mele din liceu erau plecate sau ocupate cu joburi de vară. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o seară, l-am auzit pe tata vorbind la telefon:

— Nu pot să-i dau drepturi egale! E casa mea! Eu plătesc întreținerea! Dacă vrea să stea aici, să contribuie și ea!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în sufragerie și l-am privit drept în ochi.

— Tata, nu vreau să fiu un vagrant! Nu vreau să mă simt ca un străin aici! Vreau doar să am același drept ca tine la casa asta!

El s-a uitat la mine lung, apoi a oftat.

— Ana… tu nu înțelegi cât de greu e să fii bărbat în România azi. Să pierzi totul peste noapte… Să vezi cum copilul tău pleacă și tu rămâi cu facturile și cu grija zilei de mâine…

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru el. Dar tot nu puteam accepta că trebuia să plătesc chirie ca să stau acasă.

— Tata… eu sunt fiica ta. Nu vreau milă, dar nici să fiu tratată ca o chiriașă!

A doua zi dimineață am găsit pe masă o hârtie: „Reguli pentru locuit acasă”. Printre ele: „Contribuție lunară la cheltuieli”, „Anunțarea prealabilă a vizitelor”, „Respectarea programului casei”.

Am izbucnit în plâns.

Mama a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.

— O să treacă și asta, Ana… Dar trebuie să vorbești cu el. Sincer. Să-i spui ce simți.

În acea seară am stat toți trei la masă și am vorbit ore întregi. Am plâns, ne-am certat, ne-am spus lucruri grele. Tata a recunoscut că îi e frică să nu piardă controlul asupra vieții lui. Eu i-am spus cât de dor mi-a fost de casă și cât de mult mă doare să fiu tratată ca un intrus.

Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Dar am început să reconstruim ceva ce pierdusem: încrederea.

Astăzi stau din nou acasă în vacanță. Tata încă are momente când ridică tonul sau îmi cere să contribui la cheltuieli. Dar acum discutăm deschis. Și știu că nu sunt singura care trece prin asta.

Oare câți tineri din România se simt străini în casele lor? Oare câți părinți uită că dragostea nu se măsoară în bani sau reguli? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu sau al tatălui meu?