Am încercat să-mi recâștig fosta soție după treizeci de ani, dar am descoperit că viața nu așteaptă pe nimeni. La 54 de ani, fără serviciu și fără parteneră, mă simt pierdut și caut sens în trecutul pe care nu-l mai pot schimba. Povestea mea este despre regrete, speranță și curajul de a merge mai departe.
Când partenerul meu a murit pe neașteptate, familia lui a luat totul. Singură și la patruzeci de ani, m-am confruntat cu o realitate dură. Nimeni nu părea să fie interesat de lupta mea de a-mi reconstrui viața.
Este aceasta încă criza vârstei mijlocii? Soția mea are 54 de ani, eu am 56. Suntem căsătoriți de peste 30 de ani și avem doi copii. Ne cunoaștem foarte bine, dar în ultima vreme s-a schimbat mult. Nu că ne-am fi certat. Nu. Dar uneori nu știu dacă să râd sau să plâng din cauza imaturității ei.
Niciodată nu mi-am imaginat că mă voi afla într-un moment de schimbare atât de profundă în viață, mai ales nu după sărbătorirea celor 53 de ani ai mei. Părea ceva desprins dintr-un film, dar nu din acele romantice. Mai degrabă ca o trezire târzie. Viața mea devenise o buclă monotonă, amintind de „Ziua Cârtiței”, dar fără umor. Când copiii mei, Magdalena și Hubert, au crescut și au devenit independenți, mi-am dat seama că nu mai trebuie să sacrific propria fericire. Aceasta este povestea despre cum eu, Viorica, am decis să-l părăsesc pe soțul meu, Paul, în căutarea unei vieți mai puțin obișnuite.
