„Legată de Scaunul cu Rotile, Mireasa Privea în Depărtare. În Mâinile Ei, Ținea un Buchet de Trandafiri Albi: Lângă Ea Stătea El. Înalt, Bine Făcut și Frumos”

Legată de scaunul cu rotile, Emilia stătea privindu-se în depărtare. Soarele apunea peste Parcul Herăstrău, aruncând o nuanță aurie peste peisaj. Părul ei frumos și despletit începuse să arate șuvițe de gri, o mărturie a anilor care trecuseră de la accidentul ei. Rochia ei lungă și albă era împodobită cu broderii complicate cusute manual, o muncă de dragoste din partea bunicii ei care trecuse în neființă cu doar un an în urmă. În mâinile ei, ținea un buchet de trandafiri albi, a căror parfum se amesteca cu aerul proaspăt de toamnă.

Lângă ea stătea Mihai. Înalt, bine făcut și frumos, arăta perfect în costumul său negru croit pe măsură. Ochii lui erau fixați pe Emilia, plini de un amestec de dragoste și tristețe. Se cunoscuseră la facultate, unde Emilia era vedeta echipei de atletism și Mihai studia pentru a deveni medic. Povestea lor de dragoste fusese una pentru istorie până la acel accident de mașină fatidic care o lăsase pe Emilia paralizată de la brâu în jos.

Trecătorii aruncau frecvent priviri către cuplu. Unele priviri arătau admirație pentru reziliența și dragostea lor, în timp ce altele priveau cu milă, incapabile să înțeleagă profunzimea legăturii lor. Unii chiar șușoteau între ei, întrebându-se de ce cineva ca Mihai ar rămâne cu cineva ca Emilia.

Mintea Emiliei rătăcea înapoi la zilele când putea alerga liber, picioarele ei purtând-o peste câmpuri și piste cu grație fără efort. Își amintea ziua când Mihai i-a cerut mâna, în genunchi în mijlocul unui restaurant aglomerat. Spusese da fără ezitare, imaginându-și un viitor plin de aventură și bucurie.

Dar viața avea alte planuri. Accidentul nu doar că îi spulberase coloana vertebrală, ci și multe dintre visele lor. Nunta fusese amânată pe termen nedefinit în timp ce navigau prin operații, terapii și vizite nesfârșite la spital. Emilia căzuse într-o depresie profundă, întrebându-se dacă mai are vreo valoare și temându-se că Mihai o va părăsi într-un final.

Și totuși iată-i aici, în sfârșit stând—sau în cazul Emiliei, așezată—în ceea ce trebuia să fie ziua nunții lor. Deciseseră să aibă o ceremonie mică în Parcul Herăstrău, departe de ochii curioși ai familiei și prietenilor care nu puteau înțelege decizia lor de a merge înainte cu nunta în ciuda condiției Emiliei.

Pe măsură ce oficiantul începea să vorbească, Emilia simți un nod în gât. Se uită la Mihai, care îi zâmbi liniștitor. Dar adânc în sufletul ei știa că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Intimitatea fizică pe care o împărțiseră odată era acum o amintire îndepărtată, înlocuită de un alt fel de apropiere care era atât reconfortant cât și sfâșietor.

Ceremonia a fost scurtă dar emoționantă. Când a venit momentul jurămintelor, vocea lui Mihai se frânse când promise să o iubească și să o prețuiască pe Emilia cât timp vor trăi amândoi. Mâinile Emiliei tremurau când își repeta jurămintele, lacrimile curgându-i pe față.

După ceremonie, s-au așezat pe o bancă privind lacul. Mihai ținea strâns mâna Emiliei, de parcă s-ar fi temut să o lase să plece. Priveau cum soarele se scufunda sub orizont, aruncând umbre lungi peste parc.

„Crezi că vom fi vreodată cu adevărat fericiți din nou?” întrebă Emilia încet.

Mihai suspină adânc. „Nu știu,” recunoscu el. „Dar știu că te iubesc și asta îmi este suficient.”

Emilia dădu din cap, deși nu era pe deplin convinsă. Știa că dragostea lor era puternică, dar știa și că nu va fi suficient pentru a umple golul lăsat de paralizia ei. Pe măsură ce stăteau acolo în tăcere, nu putea să nu simtă un sentiment de pierdere pentru viața pe care ar fi putut-o avea.

Noaptea devenea tot mai rece și Mihai își puse sacoul peste umerii Emiliei. Au rămas acolo încă puțin înainte de a se îndrepta spre apartamentul lor, unde realitatea îi aștepta.

Pe măsură ce se deplasau pe aleile sinuoase ale parcului, Emilia nu putea scutura sentimentul că povestea lor de dragoste era acum umbrită de o tristețe nespusă—o amintire că nu toate basmele au finaluri fericite.