„Soțul Meu Se Luptă cu Îngrijirea Copilului: Mă Resimte pentru Că Nu Îl Apreciez, Deși Lucrez cu Normă Întreagă”

Nu mi-am imaginat niciodată că echilibrarea unui loc de muncă cu normă întreagă și viața de familie ar fi atât de dificilă. Când s-a născut fiica noastră, Maria, soțul meu, Andrei, și cu mine am decis că el va rămâne acasă să aibă grijă de ea, în timp ce eu voi continua să lucrez. Părea o soluție practică la momentul respectiv, dar acum, simt că viețile noastre se destramă.

La muncă, lucrurile au fost deosebit de stresante. Șeful meu mi-a alocat un nou asistent, Ana, care încă se familiarizează cu sarcinile. Asta înseamnă că trebuie să petrec timp suplimentar instruind-o și verificându-i munca. Până plec de la birou, sunt complet epuizată. Drumul spre casă pare o eternitate și tot ce pot să mă gândesc este să mă prăbușesc în pat.

Dar când ajung în sfârșit acasă, nu găsesc niciun răgaz. Andrei este vizibil frustrat și epuizat. Casa este un dezastru—vasele sunt grămadă în chiuvetă, jucăriile sunt împrăștiate peste tot, iar Maria plânge în scaunul ei înalt. Andrei mă privește cu un amestec de furie și disperare.

„Știi cât de greu este asta?” izbucnește el imediat ce intru pe ușă. „Nu am avut un moment pentru mine toată ziua.”

Încerc să adun puțină simpatie, dar sunt prea obosită pentru a intra într-o altă ceartă. „Știu că e greu, Andrei. Dar și eu sunt epuizată. La muncă a fost un coșmar.”

El râde ironic. „Crezi că munca ta e grea? Încearcă să te descurci cu un copil care țipă toată ziua.”

Aș vrea să-i spun că înțeleg, că îi apreciez eforturile, dar cuvintele mi se blochează în gât. În schimb, mă îndrept spre bucătărie să încep cina, sperând că o masă caldă va aduce măcar puțină pace serii noastre.

Pe măsură ce ne așezăm la masă, tensiunea este palpabilă. Maria aruncă mâncarea pe jos, iar răbdarea lui Andrei cedează. El țipă la ea, iar ea începe din nou să plângă. Încerc să o calmez în timp ce Andrei se retrage furios în sufragerie.

După ce o pun pe Maria la culcare, îl găsesc pe Andrei stând pe canapea, privind absent la televizor. Mă așez lângă el, încercând să reduc distanța care s-a creat între noi.

„Andrei, trebuie să vorbim,” spun încet.

El nu se uită la mine. „Despre ce să vorbim? Nu apreciezi ceea ce fac.”

„Nu e adevărat,” protestez. „Te apreciez. Dar și eu mă lupt.”

În cele din urmă se întoarce spre mine, ochii lui plini de frustrare. „Nu ai idee cum e să fii blocat aici toată ziua fără interacțiune cu adulți, fără pauză. Și apoi vii acasă și te comporți de parcă munca ta ar fi singurul lucru care contează.”

Cuvintele lui dor pentru că au un sâmbure de adevăr. Am fost atât de consumată de propria mea epuizare încât nu am văzut luptele lui.

„Îmi pare rău,” șoptesc. „Nu mi-am dat seama cât de greu îți este.”

Dar scuzele mele par goale. Daunele au fost făcute și relația noastră se destramă la margini. Stăm în tăcere, amândoi prea obosiți și prea răniți pentru a găsi o cale de a merge mai departe.

Pe măsură ce zilele se transformă în săptămâni, situația nu se îmbunătățește. Resentimentele lui Andrei cresc și încercările mele de a reduce distanța eșuează. Ne certăm mai des și relația noastră odinioară iubitoare pare o amintire îndepărtată.

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă, Andrei își face bagajele și pleacă. Spune că are nevoie de spațiu pentru a-și limpezi mintea. În timp ce îl privesc plecând pe ușă, rămân singură cu Maria, simțindu-mă mai izolată ca niciodată.

Următoarele câteva zile sunt o ceață de muncă și îngrijire a copilului. Abia mă țin pe picioare și casa pare mai goală fără prezența lui Andrei. Când se întoarce în sfârșit, lucrurile sunt diferite. Există o răceală între noi care nu era acolo înainte.

Încercăm să facem lucrurile să funcționeze pentru binele Mariei, dar dragostea și conexiunea pe care le aveam odată par iremediabil deteriorate. Conversațiile noastre sunt forțate, interacțiunile noastre tensionate. Greutatea nemulțumirilor nespuse atârnă greu în aer.

În cele din urmă, decidem să ne separăm. Este o decizie dureroasă, dar pare singura opțiune rămasă. Pe măsură ce navigăm prin co-parenting și reconstruirea vieților noastre separat, nu pot să nu mă întreb dacă lucrurile ar fi putut fi diferite dacă am fi găsit o modalitate de a ne înțelege și sprijini cu adevărat unul pe celălalt.