„Tristețea Pensionării Mamei Mele: Ea Se Plictisește și Se Plânge, În Timp Ce Eu Mă Înec cu Doi Copii Mici”

Mama mea, Maria, vorbea mereu despre cât de minunată va fi pensionarea. A muncit neobosită peste trei decenii la o fabrică locală, adesea făcând ture duble pentru a face față cheltuielilor. A fost o mamă singură care m-a crescut singură, și întotdeauna i-am admirat etica muncii și dedicarea. Dar acum că este în sfârșit pensionată, lucrurile nu se desfășoară așa cum și-a imaginat.

Maria avea planuri mari pentru pensionare. Voia să-și petreacă zilele grădinărind, tricotând, făcând plimbări lungi în parc și întâlnindu-se cu prietenii la cafea sau la cinema. Chiar vorbea despre înscrierea într-un club de lectură și voluntariat la adăpostul local pentru animale. Dar realitatea a fost departe de așteptările ei.

În loc să se bucure de noua ei libertate, mama mea pare pierdută și neliniștită. Își petrece majoritatea zilelor stând în fața televizorului, schimbând canalele cu o privire dezinteresată. Când nu se uită la TV, este la telefon plângându-se prietenilor despre cât de plictisită este. Și când nu este la telefon, se plânge mie.

„De ce nu vii niciodată să mă vizitezi?” mă întreabă aproape zilnic. „Nu am nimic de făcut toată ziua. E atât de singur aici.”

Încerc să-i explic că sunt copleșită de responsabilități. Am doi copii mici, un job solicitant și o gospodărie de gestionat. Soțul meu lucrează ore lungi, așa că majoritatea îngrijirii copiilor și treburilor casnice cade pe umerii mei. Abia am timp să respir, darămite să o vizitez zilnic.

Dar explicațiile mele cad pe urechi surde. Maria nu pare să înțeleagă cât de copleșitoare este viața mea acum. În schimb, continuă să se plângă de plictiseală și singurătate, făcându-mă să mă simt vinovată că nu pot petrece mai mult timp cu ea.

Într-o zi, după o zi deosebit de obositoare la muncă și după ce am avut de-a face cu o criză de tantrum a copilului mic, am cedat.

„Mamă, nu mai pot continua așa,” i-am spus la telefon. „Nu pot fi comitetul tău de divertisment. Am propria mea viață și responsabilități.”

A urmat o lungă tăcere la celălalt capăt al liniei înainte ca ea să vorbească în cele din urmă.

„Am crezut doar că pensionarea va fi diferită,” a spus ea încet. „Am crezut că voi avea mai multe lucruri de așteptat.”

Cuvintele ei m-au lovit puternic. Mi-am dat seama că mama mea se confrunta cu mai mult decât plictiseală; se lupta cu un sentiment de lipsă de scop. Întreaga ei identitate fusese legată de jobul ei și de creșterea mea, iar acum că ambele dispăruseră, nu știa ce să facă cu ea însăși.

Am încercat să o ajut să găsească noi activități pentru a-și umple timpul. I-am sugerat să se înscrie la un centru pentru seniori sau să își găsească un nou hobby. Chiar i-am oferit ajutorul meu pentru a amenaja o grădină în curtea din spate. Dar nimic nu părea să o intereseze.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, plângerile Mariei au devenit mai frecvente și mai intense. A început să mă sune de mai multe ori pe zi, adesea în lacrimi.

„Nu știu ce să fac,” spunea ea. „Mă simt atât de inutilă.”

M-am simțit neputincioasă. Voiam să fiu acolo pentru mama mea, dar trebuia să am grijă și de propria mea familie. Vinovăția constantă și stresul îmi afectau sănătatea mentală.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, m-am așezat cu soțul meu și i-am spus totul.

„Cred că trebuie să stabilim niște limite,” a spus el blând. „Nu poți continua să-ți sacrifici bunăstarea pentru mama ta.”

Avea dreptate. Trebuia să găsesc un echilibru între a-mi sprijini mama și a avea grijă de mine și de familia mea.

A doua zi, am sunat-o pe Maria și i-am spus că o iubesc și vreau să o ajut, dar nu pot fi singura ei sursă de companie și divertisment. Am încurajat-o din nou să găsească noi activități și să-și facă noi prieteni.

Nu a primit bine vestea. M-a acuzat că o abandonez și a închis telefonul în lacrimi.

Au trecut câteva săptămâni de la acea conversație și lucrurile sunt încă tensionate între noi. Maria nu a făcut niciun efort pentru a găsi noi activități sau pentru a socializa cu alții. Continuă să mă sune zilnic, dar am fost nevoită să limităm conversațiile pentru sănătatea mea mentală.

Nu știu ce ne rezervă viitorul relației noastre. Sper că într-o zi va găsi o modalitate de a se bucura de pensionare și va înțelege că fac tot ce pot. Dar pentru moment, amândouă ne străduim să ne găsim drumul în acest nou capitol al vieților noastre.