Umbra unei familii dezbinate: Scandalul din Sălcioara

— Nu așa se ține un copil, Cătălina! Ai să-i strici spatele!
Vocea răstită a soacrei mele, doamna Viorica, răsună în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă de perișoare. Ana, fetița mea de doar două luni, plânge în brațele mele, iar eu simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Mă uit la soțul meu, Lucian, care stă la masă cu privirea în farfurie, tăcând complice.
— Las-o, mamă, știe ea ce face, murmură el, dar vocea îi e slabă, aproape stinsă.

Nu știu când am ajuns să mă simt străină în propria casă. După ce am născut-o pe Ana, Viorica s-a mutat la noi „să mă ajute”, dar fiecare zi e o luptă. Îmi critică orice gest: cum îi dau lapte Anei, cum îi schimb scutecul, cum o legăn. În satul Sălcioara, lumea vorbește repede și mult. „Cătălina nu-i bună de mamă”, am auzit-o pe tanti Ileana la magazin. „Săraca Ana, cu așa noroc…”

Într-o seară, când Lucian era la cârciumă cu băieții, Viorica a intrat în camera noastră fără să bată. M-a găsit plângând în întuneric, cu Ana la piept.
— Ce-i cu tine? Nu vezi că te-ai ramolit? Femeile din neamul nostru nu plâng pentru atâta lucru!

Am vrut să-i spun că nu mai pot. Că mă simt singură și neputincioasă. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am tăcut și am strâns-o pe Ana mai tare.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Viorica vorbind la telefon cu sora ei din satul vecin.
— Nu știe fata asta să țină o casă! Dacă nu eram eu aici, cine știe ce se alegea de copil…

M-am simțit trădată. Am vrut să fug la mama mea în oraș, dar Lucian mi-a spus să am răbdare.
— E bătrână, Cătălina. Nu vrea decât binele Anei.

Dar binele cui? Al Anei sau al ei? În fiecare zi mă simțeam tot mai mică. Nu mai aveam voie să gătesc fără să fiu supravegheată. Dacă ieșeam cu Ana la plimbare, Viorica mă urmărea cu privirea pe geam. Odată a venit după mine pe uliță:
— Nu vezi că e frig? Vrei să răcească fata?

Într-o duminică, când Lucian era acasă, am încercat să vorbim deschis.
— Lucian, nu mai pot. Mama ta mă sufocă! Nu mai sunt stăpână nici pe copilul meu…
El a oftat greu.
— Ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am început să țip:
— Dar eu? Eu nu contez? Ana nu e și copilul meu?
Viorica a intrat val-vârtej în cameră:
— Ce se întâmplă aici? De ce țipi la băiatul meu?

A urmat o ceartă cumplită. Viorica m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare și leneșă. Eu i-am spus că nu mai suport să fiu tratată ca o incapabilă. Lucian a plecat din casă trântind ușa.

După scandal, satul a început să vuiască. Vecinii mă priveau ciudat pe uliță. La magazin, tanti Ileana mi-a spus:
— Las’ că trece, mamă. Toate avem necazuri cu soacrele…

Dar pentru mine nu era doar un necaz trecător. Era viața mea care se destrăma sub ochii mei. Într-o noapte am găsit curajul să-i scriu mamei mele o scrisoare:
„Mamă, nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine. Ana are nevoie de o mamă întreagă la minte și la suflet…”

Mama a venit după două zile. A stat la masă cu Viorica și au vorbit ore întregi. Eu am stat cu Ana în brațe și am ascultat prin ușa întredeschisă:
— Fata mea nu e servitoarea nimănui! Dacă nu-i dai pace, pleacă acasă la mine!
Viorica a izbucnit în lacrimi:
— Eu doar vreau binele copilului! Nu vreau să se piardă neamul nostru…

Atunci am aflat adevărul: Viorica pierduse un copil când era tânără și niciodată nu-și iertase vina. De aceea era atât de aspră cu mine și atât de protectoare cu Ana.

Am plâns toate trei în acea seară. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în durerea mea.

Lucian s-a întors acasă târziu și ne-a găsit împreună la masă.
— Poate ar trebui să încercăm să fim o familie adevărată… fără secrete și reproșuri.

Au trecut luni până când rănile s-au vindecat cât de cât. Viorica a început să mă lase să fiu mamă pentru Ana. Eu am încercat să o înțeleg pe ea și suferința ei veche.

Dar uneori mă întreb: cât de mult putem ierta atunci când cei dragi ne rănesc cel mai tare? Și oare chiar putem construi o familie pe ruinele atâtor minciuni și neînțelegeri?