„Nora, nora mea, se plânge că soțul ei nu mai ajută deloc în casă”: I-am avertizat de multe ori. Acum nu știu cum să o ajut

Când Nora a început să se întâlnească cu fiul meu, Andrei, am observat tendința ei de a face totul pentru el. De la gătit fiecare masă până la a face curat după el, nu rata nicio ocazie. La început, mi s-a părut drăguț modul în care avea grijă de el, dar mi-am dat seama repede că acest lucru ar putea duce la probleme. I-am avertizat cu blândețe, „Nora, e minunat să ai grijă de cineva, dar asigură-te că Andrei învață să contribuie și el. Este important ca ambii parteneri să împartă responsabilitățile.”

Nora a râs în acel moment, asigurându-mă că îi place acest rol și că Andrei o apreciază pentru asta. Am lăsat subiectul să cadă, sperând la ce e mai bun pentru ei. S-au căsătorit un an mai târziu într-o ceremonie mică în orașul nostru natal, Ploiești. Totul părea perfect, și în acele prime zile părea că au descoperit secretul fericirii conjugale.

Totuși, la aproximativ doi ani de la căsătorie, am început să primesc telefoane de la Nora. Suna frustrată și epuizată. „Nu mai ajută deloc, Ruby,” se plângea ea în timpul unei conversații. „Parcă crede că sunt menajera. Își lasă hainele peste tot, și nici nu-mi amintesc ultima dată când a oferit să spele vasele.”

Am ascultat-o, simțind un amestec de simpatie și frustrare. I-am reamintit de conversațiile noastre inițiale și am întrebat-o dacă a discutat cu Andrei despre cum se simte. A recunoscut că nu a făcut-o, de teamă că ar putea provoca o ruptură între ei. I-am sfătuit să-și comunice clar și ferm sentimentele, sperând că ar putea schimba dinamica din gospodăria lor.

Săptămânile s-au transformat în luni, și apelurile de la Nora au devenit tot mai frecvente și disperate. A încercat să vorbească cu Andrei, dar fiecare conversație se termina într-o ceartă. Andrei se simțea atacat și susținea că este prea obosit de la muncă pentru a se ocupa de treburile casnice, insistând că, deoarece Nora a avut întotdeauna grijă de aceste lucruri, ar trebui să continue să o facă.

Situația a ajuns la un punct critic într-o seară când Nora ne-a vizitat. Arăta vizibil supărată și mai slabă decât de obicei. La cină, a mărturisit că se gândește să-l părăsească pe Andrei. „Nu pot trăi așa, Ruby. Mă epuizează,” a spus ea, cu vocea tremurândă.

M-am simțit sfâșiată. Deși voiam să o ajut pe nora mea, știam și că Andrei, propriul meu fiu, era de vină. I-am sugerat terapia de cuplu, dar Nora părea sceptică. „Nu știu dacă va fi de acord,” a spus ea.

Ultima dată când am auzit, Nora se mutase înapoi la părinții ei pentru a se gândi la situație. Andrei mă sună ocazional, sunând confuz și regretând. „Nu înțeleg ce s-a întâmplat, mamă,” îmi spune. Încerc să-i explic, dar pare să fie o parte din el care nu înțelege gravitatea situației.

Când închid telefonul, simt o tristețe profundă. În ciuda avertismentelor mele și a încercărilor lor, se pare că se îndreaptă către o rezoluție nefericită. Este un memento dureros despre cât de crucială este echilibrul și comunicarea în orice relație și cât de ușor pot fi neglijate.