Nu vreau să știu cât primește tata pensie – dar oare chiar nu contează?

— Nu mă interesează cât primește tata pensie, să fie sănătos! am spus răstit, trântind ușa bucătăriei după mine. Sora mea, Irina, m-a privit cu ochii mari, aproape speriată. — Dar dacă are nevoie de ajutor și nu spune? a șoptit ea, încercând să mă oprească. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar m-am încăpățânat să nu arăt nicio emoție.

Totul a început într-o joi seară, când am ajuns acasă după o zi lungă la birou. Pe masă, tata își făcea calculele cu un carnețel vechi, mototolit la colțuri. Cifrele erau scrise cu pixul tremurat, iar lângă el stătea o cană de ceai rece. — Ce faci acolo, tată? am întrebat fără prea mult interes. — Nimic, mă uit la facturi, a răspuns el scurt, ascunzând carnețelul sub ziar. M-am prefăcut că nu observ, dar mi-a rămas în minte gestul lui.

La serviciu, a doua zi, colegii mei discutau aprins despre părinți și pensii. — Eu îi trimit mamei bani lunar, altfel nu se descurcă, spunea Radu. — Tata nici nu vrea să audă de ajutor, dar știu că are nevoie, zicea Alina. M-am simțit ciudat. Eu nu știam nici măcar cât primește tata pensie. Și nici nu-mi păsa – sau cel puțin așa credeam.

Seara următoare, Irina a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Am găsit carnețelul lui tata. Are datorii la întreținere și la farmacie. Nu vrea să ne spună nimic! Am simțit cum mă înfurii pe el: — Dacă nu vrea să spună, e treaba lui! E bărbat în toată firea! Dar Irina a început să plângă și mai tare: — Nu vezi că se chinuie? De ce suntem atât de orbi?

Mi-am amintit de copilărie, când tata era stâlpul casei. El ne ducea la școală, el ne făcea pachețelul cu sandvișuri și mere. Acum era bătrân, încăpățânat și tăcut. M-am dus la el în cameră și l-am găsit privind pe fereastră. — Tată… dacă ai nevoie de ceva… știi că poți să-mi spui, nu? El a oftat adânc: — Nu vreau să fiu o povară pentru voi. Am muncit o viață întreagă ca să nu ajung aici.

— Nu ești o povară! am izbucnit eu. Dar el s-a întors cu spatele: — Lasă-mă în pace, băiete. Nu vreau milă.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Irina încerca să-l ajute pe furiș: îi lăsa bani în buzunar sau îi plătea facturile fără să-i spună. Tata se supăra și mai tare când afla. Eu mă retrăgeam în camera mea și încercam să ignor totul.

Într-o duminică dimineață, l-am auzit pe tata vorbind la telefon cu un prieten: — Nu le spun nimic copiilor, să nu creadă că-s slab… Am simțit un nod în gât. De ce ne era atât de greu să fim sinceri unii cu alții?

Într-o seară, am adunat curajul și am intrat iar la el în cameră. — Tată, știu că ai datorii. Știu că te doare să ceri ajutor. Dar suntem familie! Nu trebuie să porți totul singur.

S-a uitat la mine lung, cu ochii umeziți: — Mi-e rușine… Am muncit 40 de ani și acum nu-mi ajunge pensia nici pentru medicamente.

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna: — Nu e vina ta că statul dă pensii mici. Nu e vina ta că ai îmbătrânit. Dar e vina noastră dacă te lăsăm singur cu grijile astea.

A izbucnit în plâns ca un copil. Irina a venit și ea și ne-am îmbrățișat toți trei pentru prima dată după mulți ani.

De atunci am început să vorbim deschis despre bani, despre frici și despre nevoi. Tata încă mai are momente când se închide în el, dar știe că suntem acolo pentru el.

Mă întreb uneori: câți dintre noi își cunosc cu adevărat părinții? Câți dintre noi au curajul să treacă peste orgoliu și rușine ca să fie aproape de cei dragi? Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta…