Fără Mama: Povestea Unei Ierni Fără Sfârșit

— Nu mai pot, mamă! Lasă-mă în pace! am urlat, trântind ușa camerei mele. Era o seară friguroasă de decembrie, iar afară ningea ca-n povești. În casă mirosea a cozonac și a supă de găină, dar eu simțeam doar furie și oboseală. Mama, cu ochii ei blânzi și vocea tremurată, încerca să mă convingă să mănânc ceva, să mă odihnesc, să nu mai stau cu ochii în telefon. Dar eu nu vedeam decât o femeie care nu mă înțelege, care mă sufocă cu grijile ei.

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, am găsit-o pe mama întinsă pe jos. Tata era deja lângă ea, cu fața albă ca varul, tremurând din toate încheieturile. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am urlat după ajutor, dar era prea târziu. Infarct, au spus medicii. O clipă și totul s-a sfârșit.

Mi-am petrecut următoarele zile într-o ceață groasă. Rudele veneau și plecau, vecinii aduceau colivă și vorbe de mângâiere, dar eu nu auzeam nimic. În mintea mea răsuna doar ultima noastră conversație: tonul meu ridicat, ușa trântită, fața ei rănită. Nu apucasem să-i spun că o iubesc. Nu apucasem să-mi cer iertare.

Sora mea, Irina, plângea în fiecare seară la capul patului. Tata nu mai vorbea cu nimeni. Casa noastră, odinioară plină de râsete și mirosuri calde, devenise un muzeu al tăcerii și durerii.

Într-o noapte, pe la trei, am coborât în bucătărie și am găsit-o pe Irina cu poza mamei în brațe.
— Crezi că ne-a iertat? m-a întrebat ea printre suspine.
— Nu știu… Nu știu dacă pot să mă iert eu vreodată, i-am răspuns.

Zilele au trecut greu. Tata s-a refugiat în muncă. Eu am început să lipsesc de la facultate. Prietenii mă sunau, dar nu răspundeam. Simțeam că nu merit să fiu fericită. Când mergeam la cimitir, stăteam ore întregi lângă crucea mamei și îi vorbeam ca și cum ar fi fost acolo:
— Mamă, îmi pare rău… Dacă aș putea da timpul înapoi…

Într-o zi, bunica mea, Maria, a venit la noi cu o pungă de mere și o privire hotărâtă.
— Copilă dragă, viața nu se oprește aici. Știu că doare, dar mama ta nu te-ar vrea așa. Trebuie să te ierți.

Am izbucnit în plâns. Bunica m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:
— Și eu am pierdut-o pe mama mea când eram tânără. Am trăit ani de zile cu regrete. Dar într-o zi am înțeles că iubirea nu moare odată cu omul. Ea rămâne aici (și mi-a pus mâna pe piept).

Am început să scriu scrisori către mama. Îi povesteam tot ce nu apucasem să-i spun: despre fricile mele, despre cât de mult o iubesc, despre cât de dor îmi e de ea. Într-o seară i-am citit una dintre scrisori Irinei și am plâns împreună până dimineața.

Tata a început să vorbească din nou cu noi. Ne-am adunat într-o seară la masă și el a spus:
— Știți ce mi-e cel mai greu? Că n-am apucat să-i spun cât de mult o respect pentru tot ce a făcut pentru noi.

Am stat toți trei în tăcere, apoi Irina a spus:
— Poate că ar trebui să facem ceva în memoria ei. Să ajutăm pe cineva care are nevoie.

Așa am început să mergem la un centru de copii orfani din oraș. Le duceam haine, mâncare caldă și le citeam povești. Pentru prima dată după mult timp am simțit că fac ceva bun, că mama ar fi mândră de mine.

Dar vinovăția nu dispare peste noapte. Sunt zile când încă mă trezesc plângând sau când aud vocea mamei în vis spunându-mi: „Ai grijă de tine.” Sunt zile când mă cert pentru fiecare vorbă urâtă spusă la nervi.

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost un chin — nu puteam rosti niciun cuvânt fără să izbucnesc în lacrimi.
— Ce crezi că ți-ar spune mama ta dacă ar fi aici? m-a întrebat psiholoaga.
— Că mă iartă… Că mă iubește oricum… am șoptit.

Încet-încet am început să cred și eu asta. Am realizat că suntem oameni și greșim. Că iubirea adevărată nu ține scorul greșelilor noastre.

Astăzi încă port dorul mamei ca pe o rană deschisă. Dar încerc să trăiesc așa cum ar fi vrut ea: cu bunătate, cu răbdare și cu speranță.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim cu regrete nespuse? Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat? Voi cum ați găsit liniștea după ce ați pierdut pe cineva drag?