Cine Sunt Eu, De Fapt?
— De ce ai părul atât de lung, Vlad? Nu vezi că lumea te confundă cu o fată?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei și mirosul de pâine caldă. Aveam doar opt ani și stăteam pe scaunul cel mare, cu picioarele atârnând. Mâinile mi se jucau cu șuvițele castanii care-mi cădeau peste umeri. Tata, cu ziarul în mână, oftează.
— Lasă-l, Maria, e doar un copil.
Mama nu se lasă:
— Un copil care trebuie să știe ce-i rușinea! Mâine la școală să nu te mai prind așa!
Am fugit în camera mea, trântind ușa. M-am uitat în oglindă: ochii mari, gene lungi, obraji rotunzi. Îmi plăcea cum arătam. Dar nu era loc pentru asta în familia noastră. În fiecare an, la poza de familie, mă rugam să nu mă întrebe nimeni nimic. Dar anul acela a fost altfel.
Era ziua bunicii și toți ne-am strâns în curte pentru fotografie. Eu, sora mea mai mică, Irina, și verișoara noastră, Roxana. Toate trei în rochițe albe, numai eu în pantaloni scurți și tricou cu dinozauri. Dar părul meu lung și chipul blând îi făceau pe toți să întrebe: „Care-i băiatul?”
— Vlad, vino mai aproape de mine! a strigat bunica.
M-am așezat lângă ea, iar fotograful ne-a rugat să zâmbim. Clipeam des, încercând să nu plâng. După ce poza a fost gata, am auzit-o pe mătușa Ana râzând:
— Să vedem cine ghicește care-i fata și care-i băiatul!
Toată lumea s-a uitat la poză. Unii au zis că eu sunt fata din mijloc. Alții au crezut că Roxana e băiatul. Nimeni nu era sigur.
În acea seară, mama a venit la mine cu poza.
— Uite ce ai făcut! Toată lumea râde de noi. De mâine mergem la frizerie.
Am încercat să-i spun că nu vreau. Că mă simt bine așa. Dar nu conta.
A doua zi, la frizerie, am plâns în tăcere când foarfeca a tăiat tot ce iubisem la mine. Mama era mulțumită. Tata m-a bătut pe umăr:
— Acum arăți ca un băiat adevărat!
Dar eu nu mă simțeam deloc „adevărat”.
La școală, copiii au început să râdă:
— Uite-l pe Vlad! Acum e băiat!
Dar tot nu mă simțeam eu însumi. În pauze stăteam singur și desenam fete cu păr lung și ochi triști.
Anii au trecut. Am crescut într-o familie unde fiecare gest era judecat: cum mergi, cum vorbești, ce porți. Irina era mereu lăudată pentru rochițele ei colorate și părul prins în fundițe. Eu eram mereu corectat:
— Nu sta așa! Nu vorbi așa! Băieții nu plâng!
La liceu am încercat să mă adaptez. Am jucat fotbal cu băieții, am purtat haine largi. Dar când ajungeam acasă, mă uitam la vechea fotografie de familie și simțeam un gol imens.
Într-o zi, profesoara de română ne-a dat tema: „Cine sunt eu?” Am scris o compunere despre un copil care nu știe dacă e băiat sau fată, dar știe sigur că vrea să fie iubit așa cum e. Am primit nota 10 și un zâmbet cald de la doamna Popescu.
Seara i-am arătat mamei compunerea. A citit-o în tăcere și apoi a spus:
— Nu mai scrie prostii din astea! O să creadă lumea că ai ceva la cap!
Am simțit că mă sufoc. Am început să lipsesc de la școală, să mă ascund prin parcuri sau biblioteci. Acolo citeam despre oameni ca mine – oameni care nu se potriveau în tipare.
La 18 ani am avut curajul să-i spun Irinei:
— Nu știu cine sunt… Poate nici băiat, nici fată… Poate amândouă…
Ea m-a îmbrățișat fără să spună nimic.
Dar restul familiei n-a vrut să audă.
— Ești băiat! Ai grijă ce faci cu viața ta!
Am plecat la București la facultate, sperând că acolo voi găsi răspunsuri. Am întâlnit oameni diferiți, deschiși, care m-au acceptat fără întrebări.
Dar fotografia aceea veche încă mă urmărește. Oamenii încă se uită la mine pe stradă și se întreabă: „E băiat sau fată?”
Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată acceptat cu adevărat sau dacă voi rămâne mereu o enigmă pentru ceilalți.
Poate că întrebarea nu e cine sunt eu… ci dacă lumea e pregătită să vadă dincolo de aparențe?
Voi ce credeți? Suntem mai mult decât niște etichete? Sau vom rămâne mereu prizonieri în fotografii unde nimeni nu știe cine suntem cu adevărat?