O zi obișnuită la supermarket – sau cum viața se poate schimba într-o clipă

— Doamnă, totalul este 1.250 de lei, vă rog, a spus casiera cu o voce monotonă, fără să mă privească în ochi. Am zâmbit politicos, încercând să ignor privirile grăbite ale celor din spatele meu. Mâinile îmi tremurau ușor, dar nu din cauza vârstei, ci pentru că simțeam deja presiunea ochilor care mă judecau pentru că nu mă mișcam destul de repede.

Am deschis geanta cu gesturi calculate, așa cum făceam de fiecare dată. Portofelul meu roșu, vechi dar elegant, nu era acolo. Am început să cotrobăi febril printre batistuțe, chei și bonuri vechi. Nu era! Mi-am simțit obrajii arzând. O panică surdă mi-a cuprins pieptul.

— Îmi pare rău, cred că… cred că mi-am pierdut portofelul, am spus încet, aproape șoptit.

Casiera s-a uitat la mine cu suspiciune. — Poate verificați mai bine, doamnă. Sunt mulți care încearcă să plece fără să plătească.

O femeie tânără din spate a oftat zgomotos. — Haideți odată! Unii dintre noi au copii acasă!

M-am simțit mică, invizibilă și totuși atât de expusă. Am început să caut disperată prin toate buzunarele hainei. Nimic. M-am uitat în jur după ajutor, dar toți păreau deranjați de prezența mea.

— Poate ați lăsat portofelul în altă parte? a întrebat un bărbat mai în vârstă, dar vocea lui suna mai mult a reproș decât a compasiune.

— Nu, eram sigură că l-am pus aici… am murmurat.

Casiera a apăsat un buton sub tejghea. În câteva minute, a apărut șeful de magazin, domnul Ionescu, cu o privire severă.

— Ce se întâmplă aici?

— Doamna nu poate plăti. Spune că și-a pierdut portofelul, a răspuns casiera fără să clipească.

— Aveți pe cineva care poate veni să vă ajute? Familia? Copiii? a întrebat el, de parcă ar fi vrut să scape cât mai repede de mine.

Am dat din cap încet. — Fiica mea e la serviciu… Nu vreau să o deranjez…

— Atunci va trebui să chemăm poliția. E procedura standard, doamnă.

Am simțit cum picioarele mi se înmoaie. O lacrimă mi-a scăpat pe obraz fără să vreau. Oamenii din jur au început să șușotească. Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț.

— Săraca bătrână…
— Cine știe ce-a făcut…

În timp ce așteptam poliția, am încercat să-mi adun gândurile. M-am gândit la soțul meu, Ion, care nu mai era de mult lângă mine. La fiica mea, Irina, mereu ocupată, mereu pe fugă. La nepoțelul meu Vlad, care mă făcea să uit de toate necazurile atunci când venea la mine în vizită.

Un domn în uniformă a intrat grăbit în magazin. — Bună ziua! Cine a sunat la 112?

— Eu am sunat, domnule agent, a spus șeful de magazin. Doamna aceasta nu poate plăti marfa și susține că i s-a furat portofelul.

Polițistul s-a apropiat de mine și m-a privit direct în ochi. — Doamnă, vă rog să-mi spuneți ce s-a întâmplat.

Am încercat să-i explic printre suspine că nu am vrut niciodată să creez probleme. Că am venit doar să cumpăr câteva lucruri pentru masa de duminică. Că portofelul meu era acolo când am plecat de acasă.

— Aveți acte la dumneavoastră? m-a întrebat calm.

Am scos buletinul dintr-un buzunar ascuns al hainei și i l-am întins cu mâini tremurânde.

— Vedeți? Sunt doar o bătrână care a avut un moment de neatenție…

Polițistul m-a privit cu empatie. — Haideți să vedem dacă nu cumva l-ați scăpat pe undeva prin magazin.

Au început să caute împreună cu o angajată printre rafturi și pe sub tejghea. Între timp, oamenii continuau să mă privească ca pe o curiozitate tristă.

După câteva minute care mi s-au părut ore, o fetiță cu codițe s-a apropiat timid de polițist și i-a întins ceva roșu.

— Domnu’ polițist, am găsit asta lângă raftul cu dulciuri…

Era portofelul meu! L-am deschis cu mâini tremurânde – totul era la locul lui: banii, cardurile, poza cu Vlad.

Am izbucnit în plâns de ușurare și rușine în același timp. Casiera s-a uitat în altă parte, iar șeful de magazin a dat din cap scurt.

— Vedeți? Nu toți oamenii mint… am spus printre lacrimi.

Polițistul mi-a zâmbit cald și m-a ajutat să-mi strâng cumpărăturile.

— Aveți grijă de dumneavoastră, doamnă. Și nu vă lăsați doborâtă de prejudecățile celor din jur.

Am ieșit din magazin cu sufletul greu și genunchii moi. În drum spre casă m-am întrebat: oare cât valorează demnitatea unui om atunci când toți ceilalți sunt gata să te judece fără să te cunoască? Cât de ușor putem deveni invizibili sau suspectați doar pentru că suntem bătrâni?

Poate că ar trebui să ne gândim mai des la cei pe lângă care trecem grăbiți… Ce ai fi făcut tu dacă ai fi fost în locul meu?