„Tată, ar trebui să fii pensionat, nu să mergi pe motociclete,” a spus fiul

Sâmbăta trecută dimineața, soarele strălucea puternic peste micul nostru cartier suburban din Ploiești. Eram în garaj, lustruindu-mi iubita motocicletă Harley-Davidson, când fiul meu, Andrei, a intrat în curte. A coborât din mașină cu o privire pe care am ajuns să o recunosc prea bine — îngrijorare amestecată cu o ușoară frustrare.

„Tată, trebuie să vorbim,” a spus el, îndreptându-se spre mine cu hotărâre. Am oftat în sinea mea, știind unde se îndrepta această conversație. Nu era prima dată când aveam această discuție și mă îndoiam că va fi ultima.

„Sigur, Andrei. Ce ai pe suflet?” am răspuns, încercând să-mi păstrez tonul ușor.

El a aruncat o privire la motocicletă și apoi din nou la mine. „Tată, ai 65 de ani acum. Nu crezi că ar fi timpul să încetinești puțin? Poate să te gândești să te retragi din toate aceste… aventuri?”

Am râs încet. „Aventuri? Să mergi pe motocicletă nu e chiar ca și cum ai urca pe Everest, fiule.”

Andrei a clătinat din cap, clar neamuzat. „Știi ce vreau să spun. Ar trebui să te bucuri de pensie, nu să-ți riști viața pe drumurile deschise.”

M-am sprijinit de motocicletă, încrucișându-mi brațele. „Și cine spune că nu mă bucur? Asta mă face să mă simt viu, Andrei.”

El a oftat adânc, trecându-și mâna prin păr. „E doar că… îmi fac griji pentru tine. Mama ar fi vrut să o iei mai ușor.”

Menționarea mamei lui mi-a atins coardele inimii. Ea a trecut în neființă acum cinci ani și nu trece o zi fără să-mi fie dor de ea. Dar ea m-a încurajat întotdeauna să trăiesc viața la maxim, chiar dacă asta însemna să-mi asum riscuri.

„Mama ta m-a înțeles mai bine decât oricine,” am spus încet. „Știa cât de mult înseamnă asta pentru mine.”

Andrei s-a uitat în jos la picioarele lui, expresia lui înmuiindu-se. „Știu, tată. Dar lucrurile sunt diferite acum. Nu mai ești la fel de tânăr ca înainte.”

Am dat din cap încet, recunoscând adevărul din cuvintele lui. Vârsta s-a strecurat asupra mea, aducând cu ea dureri și suferințe care odată erau concepte străine. Dar emoția călătoriei era ceva ce nu eram pregătit să renunț.

„Ascultă, Andrei,” am început, alegându-mi cuvintele cu grijă. „Apreciez îngrijorarea ta, chiar o fac. Dar aceasta este viața mea. Am muncit din greu toți acești ani și acum e timpul să mă bucur de ea în felul meu.”

El s-a uitat la mine pentru un moment lung înainte de a da în cele din urmă din cap. „Înțeleg, tată. Doar promite-mi că vei fi atent.”

„Promit,” am spus cu un zâmbet liniștitor.

Când a plecat, nu am putut scutura sentimentul de neliniște care s-a așezat peste mine. Conversația se terminase destul de amiabil, dar exista o tensiune subterană care persista.

Câteva zile mai târziu, în timp ce eram într-o plimbare prin țară, s-a întâmplat dezastrul. O mașină a virat neașteptat pe banda mea și, în ciuda celor mai bune eforturi ale mele de a o evita, coliziunea a fost inevitabilă.

M-am trezit într-un pat de spital, înconjurat de mirosul steril al antisepticelor și de bip-ul constant al monitoarelor. Corpul meu durea în moduri pe care nu le credeam posibile.

Andrei era acolo, stând lângă mine cu o expresie îngrijorată întipărită pe fața lui. „Tată,” a spus el încet când a văzut că sunt treaz.

Am încercat să zâmbesc dar am schițat doar o grimasă. „Se pare că ai avut dreptate,” am reușit să spun.

El a clătinat din cap, lacrimile strălucind în ochii lui. „Nu voiam să am dreptate despre asta.”

Accidentul m-a lăsat cu câteva oase rupte și un drum lung spre recuperare înainte. Zilele mele de mers pe motocicletă s-au terminat, nu din alegere ci din necesitate.

În timp ce stăteam acolo în patul de spital, nu puteam să nu simt un sentiment de pierdere — nu doar pentru motocicletă ci pentru libertatea pe care o reprezenta. Conflictul dintre dorințele mele și realitate ajunsese la concluzia sa inevitabilă, lăsându-mă doar cu regrete.