Între Două Lume: Povestea Nașterii Care Mi-a Schimbat Familia

— Nu vreau să plec, Irina! Eu sunt bunica acestui copil, am tot dreptul să fiu aici!
Glasul soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în salonul alb al maternității din Ploiești, făcându-mă să tremur pe patul de spital. Contracțiile mă sfâșiau, dar nu atât de tare cât mă sfâșia teama că ziua asta, pe care o visam liniștită și plină de iubire, se transformase într-un câmp de luptă.

Cu două luni înainte, stătusem la masa din bucătărie cu mama mea, Maria, și cu soțul meu, Radu. Plănuisem totul: la naștere voiam să fie amândouă mamele lângă mine. Să simt sprijinul lor, să nu fiu singură. Mama a zâmbit cald: „O să fiu acolo, puiule, cum am fost și la ceilalți.” Radu a dat din cap, dar privirea lui trăda neliniște. Știam că între mama și soacra mea nu fusese niciodată armonie. Dar am sperat că pentru mine vor face un efort.

În dimineața aceea de aprilie, când durerile au început, am sunat-o pe mama. „Vin imediat!” mi-a spus. Dar când am ajuns la spital, doar Viorica era acolo. „Mama ta a avut o problemă cu autobuzul. A zis să nu te stresezi, vine cât poate de repede,” mi-a spus Radu, încercând să mă liniștească. Dar Viorica deja își făcuse loc lângă patul meu, cu geanta ei mare și privirea critică.

— Irina, trebuie să fii tare! Nu te mai văita atâta, că nu ești prima femeie care naște!
Mi-am mușcat buza. Îmi venea să țip la ea să tacă. Să plece. Să mă lase să respir. Dar nu voiam scandal. Nu voiam să-l supăr pe Radu.

Când a intrat asistenta și a întrebat cine rămâne cu mine la naștere, am spus clar: „Aștept să vină mama mea.”

Viorica s-a încruntat: — Cum adică? Eu sunt aici! Nu mă dai afară!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am privit spre Radu, dar el s-a uitat în pământ. Atunci am simțit că sunt singură.

— Viorica, te rog… vreau ca mama mea să fie aici când nasc. E important pentru mine.
— Eu nu plec nicăieri! Dacă nu mă vrei aici, înseamnă că nu mă respecți!
Vocea ei era tăioasă ca lama unui cuțit.

Am început să plâng. Nu mai puteam controla nimic: nici durerile, nici furia, nici rușinea că eram nevoită să-mi apăr dreptul la intimitate chiar în fața familiei mele.

Asistenta s-a uitat la mine cu milă: — Doamnă, trebuie să decideți repede cine rămâne. Nu putem avea două persoane în sala de nașteri.

— Atunci… atunci Viorica nu rămâne! am spus printre lacrimi.

A urmat o tăcere grea. Viorica s-a ridicat brusc și a ieșit trântind ușa. Radu m-a privit ca și cum l-aș fi trădat.

— De ce ai făcut asta? E mama mea…

— Și eu sunt cea care naște! Nu mai pot… nu mai pot să mă prefac că totul e bine!

Mama a ajuns după zece minute, transpirată și speriată. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Sunt aici, puiule. Nimeni nu are dreptul să-ți ia liniștea.”

Nașterea a fost grea. Am simțit fiecare durere dublată de vinovăție și teamă pentru ce va urma acasă. Când l-am ținut pe Vlad în brațe pentru prima dată, am plâns de ușurare și de tristețe.

În zilele următoare, Radu a fost distant. Viorica nu mi-a răspuns la telefon. Mama încerca să mă încurajeze: „Ai făcut ce trebuia pentru tine și copilul tău.” Dar eu mă simțeam vinovată că am ales liniștea mea în locul păcii familiei.

Când am ajuns acasă cu Vlad, Viorica a venit după două zile. A intrat fără să salute și s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Să știi că nu o să uit niciodată ce mi-ai făcut!
Radu a încercat să o calmeze: — Mamă, te rog…

— Nu! Să știe că m-a umilit!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că nu am vrut decât puțină liniște în cea mai vulnerabilă zi din viața mea.

Seara aceea a fost un coșmar. Radu și cu mine ne-am certat până târziu:

— Tu nu vezi că ai distrus relația cu mama?
— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu merit respect?

Am dormit separat pentru prima dată în opt ani de căsnicie.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Viorica vine rar la noi și niciodată nu stă prea mult. Radu încă poartă o tristețe în privire când vorbește despre acea zi.

Dar eu? Eu am învățat că uneori trebuie să-ți aperi dreptul la fericire chiar dacă doare. Că liniștea ta e mai importantă decât orgoliile altora.

Mă întreb însă: oare am făcut bine? Oare există vreo cale prin care o femeie poate fi mamă, noră și fiică fără să fie sfâșiată între toți ceilalți?