Când Dragostea Devine Povară: Povestea Unei Mame Care și-a Privit Fiica Sacrificându-se

— Mamă, nu pot să plec acum! Trebuie să termin ciorba, altfel Vlad o să fie supărat când vine de la muncă!
Vocea Irinei tremura, iar mâinile îi erau încleștate pe lingura de lemn, deși fața i se schimonosea de durere. Apa fierbea pe aragaz, iar mirosul de leuștean plutea în aer, amestecat cu un iz acru de panică. Eu stăteam lângă ea, cu telefonul în mână, gata să sun la salvare, dar ea refuza cu încăpățânare.
— Irina, te rog! Contracțiile sunt la cinci minute! Nu vezi că abia mai stai în picioare?
— Nu pot, mamă! Vlad a zis să fie gata cina când ajunge. Știi cum e el… dacă nu găsește mâncare caldă, se enervează.
M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul. Fata mea, care altădată râdea cu poftă și visa să devină medic veterinar, acum era prizonieră în propria bucătărie, sclava unor reguli pe care nu le-am înțeles niciodată. Am încercat să-i smulg lingura din mână, dar s-a tras înapoi, aproape plângând.
— Mamă, te rog… Ajută-mă doar să termin. După aia mergem la spital.
Am cedat. Am pus masa împreună, am turnat ciorba în farfurie și am lăsat-o pe aragaz, acoperită. În timp ce o ajutam să-și pună geaca, i-am văzut lacrimile curgând pe obraji.
— Nu vreau să-l supăr… Nu vreau să mă certe…
În mașină, drumul spre maternitate a fost un coșmar. Irina gemea încet, încercând să nu mă sperie. La un moment dat, m-a prins de mână și mi-a spus cu voce stinsă:
— Mamă… dacă nu mă întorc acasă repede, ai grijă tu de Vlad? Să nu rămână nemâncat…
Atunci am simțit cum furia mi se urcă în gât ca un nod gros. Cum putea copilul meu să se gândească la el în momentul ăsta? Cum putea să-și pună viața și viața copilului ei pe planul doi?
Am ajuns la spital la timp, dar tot drumul am simțit că mă sufoc. În sala de așteptare, am stat cu capul în mâini și m-am rugat să fie totul bine. Când am văzut-o după naștere, era palidă și obosită, dar primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
— A ajuns Vlad? I-ai dat să mănânce?
M-am uitat la ea și am simțit că nu o mai recunosc. Unde dispăruse fata mea curajoasă? Ce făcuse din ea bărbatul acesta care nici măcar nu s-a sinchisit să vină la spital decât după două zile?
Când a intrat Vlad în salon, nici măcar nu s-a uitat la copil. S-a așezat pe scaun și a întrebat:
— Ai făcut ceva de mâncare? Sunt rupt de foame…
Irina s-a ridicat din pat cu greu și a început să-i explice unde găsește ciorba. Eu am simțit că explodez.
— Vlad! Nu vezi că abia a născut? Nu poți să te descurci singur o zi?
M-a privit cu dispreț:
— Dumneavoastră nu vă băgați! Femeia trebuie să-și știe locul. Dacă nu-i place, știe unde-i ușa!
Irina s-a strâns ca o frunză bătută de vânt. Nici n-a îndrăznit să-l contrazică. După ce a plecat el, am încercat să vorbesc cu ea:
— Irina, nu vezi că te distruge? Nu vezi că nu-i pasă nici de tine, nici de copil?
— Mamă… poate o să se schimbe… Poate e doar stresat… Poate eu greșesc undeva…
Mi-am mușcat buzele ca să nu țip. Am vrut să-i spun că nu e vina ei, că nimeni nu merită să fie tratat așa. Dar n-am avut curajul. Mi-era teamă că o pierd de tot dacă insist prea mult.
Zilele au trecut greu. Irina s-a întors acasă cu bebelușul și a început din nou rutina: gătit, curățenie, grijă pentru Vlad. El venea târziu acasă și mereu găsea ceva de reproșat: ba că supa e prea rece, ba că copilul plânge prea mult, ba că Irina nu mai arată ca înainte. Odată am auzit-o plângând în baie și mi s-a rupt inima. Am încercat să-i spun că există centre pentru femei abuzate, că poate găsi ajutor, dar ea mi-a spus doar:
— Mamă, dacă plec, ce o să zică lumea? Ce o să creadă despre mine? Copilul are nevoie de tată…
Am început să mă cert cu Vlad ori de câte ori veneam în vizită. El mă ignora sau îmi răspundea obraznic. Odată mi-a spus:
— Dacă tot vii aici, fă și tu ceva util! Spală vasele!
Irina s-a băgat între noi și m-a rugat să plec ca să nu-l supăr mai tare. Am plecat plângând pe stradă, simțindu-mă neputincioasă și vinovată că n-am reușit să-mi cresc fata mai puternică.

Într-o zi, când am venit pe neașteptate, am găsit-o pe Irina dormind pe canapea cu copilul în brațe. Era epuizată. Pe masă era o scrisoare neterminată: „Mamă, îmi pare rău că te fac să suferi… Nu mai pot…” Am simțit cum mă prăbușesc.

Am luat-o în brațe și i-am spus printre lacrimi:
— Irina, dragostea nu trebuie să doară așa! Nu trebuie să te pierzi ca să fii iubită!
Ea m-a privit lung și mi-a șoptit:
— Dar dacă asta e tot ce merit?

Acum stau singură în bucătăria mea și mă întreb: Câte femei ca Irina mai există printre noi? Câte mame își văd fiicele sacrificându-se pentru bărbați care nu le merită? Oare când vom învăța că iubirea adevărată începe cu respectul de sine?