Umbra mamei-soacre – Povestea unei proaspete mame între loialitate și sine

— Nu mai pune sare în supă, Maria, copilul simte tot ce mănânci!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, a tăiat liniștea din bucătărie ca un cuțit. Eram la două zile după ce m-am întors de la maternitate, cu trupul încă dureros și sufletul sfâșiat între bucuria de a-mi ține fetița în brațe și epuizarea care mă făcea să plâng fără motiv. Găteam o supă, încercând să mă simt utilă, să mă agăț de normalitate, dar fiecare gest era supravegheat, corectat, criticat.

— Viorica, te rog, las-o pe Maria să facă cum știe ea, a încercat Gabi, soțul meu, cu o voce stinsă, dar privirea lui nu a întâlnit-o pe a mea. Era clar: nu voia scandal, nu voia să-și supere mama, dar nici pe mine. Însă eu eram cea care simțea presiunea, nu el.

— Nu mă bag, doar spun, că am crescut trei copii și știu cum e! Dacă nu mă ascultați, să nu vă mirați dacă fetița va avea colici!
Am strâns din dinți și am tăcut. Mă simțeam invizibilă în propria casă, oaspete în viața mea. Viorica venise să „ajute”, dar fiecare ajutor era de fapt o preluare a controlului. Îmi lua copilul din brațe fără să întrebe, îi schimba hainele pentru că „nu se asortează”, îmi critica laptele că „nu pare destul de gras”.

În fiecare seară, când Gabi venea de la serviciu, îl așteptam cu speranță. Poate azi va vedea cât de greu îmi este. Poate azi va spune: „Mamă, e casa noastră, Maria știe ce face.” Dar nu. Gabi era prins între două iubiri: cea pentru mine și cea pentru mama lui. Și, fără să vrea, mă trăda în fiecare zi.

Într-o noapte, când Mara, fetița noastră, plângea neconsolat, am simțit o mână rece pe umăr. Viorica. — Dă-mi copilul, tu nu știi să o liniștești.
M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi. — E copilul meu, Viorica. Lasă-mă să încerc.
— Nu vezi că nu poți? Dă-mi-o!
Am strâns-o pe Mara la piept și am fugit în dormitor, închizând ușa. Am plâns până dimineața, Mara adormind pe pieptul meu, amândouă tremurând de oboseală și neputință.

A doua zi, Viorica a făcut bagajele. — Nu mai stau unde nu sunt dorită.
Gabi a încercat să o oprească, dar eu am rămas tăcută. Nu voiam să plece cu scandal, dar nici nu mai puteam respira cu ea în casă. După ce a plecat, liniștea a fost apăsătoare. Gabi nu mi-a vorbit o zi întreagă. Seara, a izbucnit:

— De ce nu poți să fii mai tolerantă? E mama mea! A vrut doar să ajute!

— Să ajute pe cine? Pe mine sau pe ea însăși? Eu nu mai știu cine sunt în casa asta, Gabi! Nu mai am voie să-mi țin copilul, să gătesc, să respir fără să fiu judecată!

— Exagerezi, Maria. Toate femeile trec prin asta.
— Nu, Gabi. Nu toate. Și nu ar trebui să fie normal să suferim în tăcere doar pentru că „așa se face”.

Am dormit separat în noaptea aceea. Mara a plâns mai mult ca de obicei. Poate simțea și ea tensiunea. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că Viorica avea dreptate: nu mă descurc. Poate că Gabi avea dreptate: sunt prea sensibilă. Dar când am privit-o pe Mara dormind, am știut că nu pot renunța la mine. Pentru ea trebuie să fiu întreagă.

Au trecut săptămâni până când Gabi și cu mine am reușit să vorbim cu adevărat. Am mers la consiliere de cuplu, la insistențele unei prietene. Acolo, pentru prima dată, Gabi m-a ascultat fără să mă întrerupă. I-am spus cât de mică m-am simțit, cât de mult m-a durut să nu mă simt susținută. El a plâns. Nu-l mai văzusem niciodată așa. Mi-a spus că îi e teamă să nu-și piardă mama, că între noi două se simte ca un copil prins între părinți divorțați.

Am realizat atunci că nu doar eu sufeream. Și el era prins între două lumi. Dar eu eram cea care trebuia să-și apere teritoriul: maternitatea mea, familia mea, liniștea copilului meu.

Viorica nu a mai venit să stea la noi. Ne vizitează, dar nu mai intervine. Gabi a învățat să spună „nu” și să mă pună pe mine pe primul loc. Dar rana a rămas. Încă mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se mai poate repara.

Uneori, noaptea, când Mara doarme liniștită, mă întreb: unde se termină iubirea pentru ceilalți și unde începe iubirea de sine? Cât trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei și cât pentru liniștea noastră? Poate există un echilibru, dar cine ne învață să-l găsim?