O săptămână care mi-a schimbat viața: între rolul de bunică și salvarea unei familii

— Mamă, te rog, vino să stai cu noi o săptămână. Nu mai pot, simt că mă prăbușesc, mi-a spus Ilinca la telefon, vocea ei tremurând ca o frunză în vântul de toamnă. Am simțit în piept o gheară de teamă și vinovăție. Rareș, nepotul meu de cinci ani, era mereu plin de energie, dar Ilinca nu mi-a cerut niciodată ajutorul atât de direct. Am știut că ceva nu e în regulă.

Am ajuns la ei într-o luni ploioasă, cu sacoșa plină de mâncare gătită și sufletul greu. În apartamentul lor din cartierul Titan mirosea a cafea rece și a oboseală. Rareș s-a aruncat în brațele mele, dar Ilinca abia mi-a zâmbit. Pe masă, două căni nespălate și o scrumieră plină. Nu era stilul ei. Marius, ginerele meu, nici nu s-a sinchisit să mă salute. A ieșit din dormitor cu ochii roșii, a mormăit ceva și a plecat trântind ușa.

— Ce se întâmplă, Ilinca? am întrebat-o încet, după ce Rareș s-a dus să se joace cu mașinuțele.

— Nu mai știu… Marius nu mai vorbește cu mine decât ca să ne certăm. Vine târziu acasă, uneori nici nu știu unde e. Eu sunt mereu obosită, la serviciu mă presează șefa, acasă nu mai am energie nici să mă joc cu Rareș. Simt că mă sufoc, mamă. Și nu vreau ca Rareș să simtă tot ce simt eu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. — Nu vreau milă, mamă. Vreau doar să nu mai fiu singură.

În zilele care au urmat, am încercat să fiu de folos. Am gătit, am făcut curat, l-am dus pe Rareș în parc. Dar tensiunea din casă era ca un fir de sârmă întins la maximum. Seara, când Marius venea acasă, Rareș se ascundea după mine. Ilinca încerca să pară calmă, dar ochii ei trădau disperarea.

Într-o seară, după ce Rareș a adormit, i-am auzit certându-se în șoaptă:

— Nu mai pot, Marius! Nu vezi că ne pierdem? Nici măcar nu te uiți la noi!

— Ce vrei să fac? Să stau acasă și să ascult cum te plângi toată ziua? Și eu sunt obosit!

— Dar Rareș? Pe el îl vezi? Sau ai uitat că ai un copil?

Am stat în camera de oaspeți, cu inima bătându-mi nebunește. M-am întrebat dacă ar trebui să intervin sau să-mi văd de treabă. Mi-am amintit de tata, cum tăcea când mama plângea în bucătărie. Și cât de mult am urât tăcerea lui.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Mamă, cred că o să divorțăm. Nu mai pot trăi așa. Dar mi-e frică pentru Rareș. Ce o să-i facem copilului?

Am luat-o de mână.

— Ilinca, știi că nu există familie perfectă. Dar dacă nu mai e dragoste și respect, Rareș va suferi oricum. Poate ar trebui să vorbiți cu cineva… un psiholog de familie.

— Marius nu vrea să audă. Zice că doar femeile nebune merg la psiholog.

Am simțit furie și neputință. În România încă e rușine să ceri ajutor pentru problemele sufletului. Dar oare cât mai putem duce singuri?

În acea după-amiază, l-am găsit pe Rareș ascuns sub masă.

— Bunico, tu pleci acasă?

— Nu încă, puiule. De ce întrebi?

— Când tu ești aici, mami și tati nu mai țipă așa tare.

Mi-au dat lacrimile. Copiii simt totul, chiar dacă noi credem că îi protejăm.

În seara aceea, am adunat curajul și am intrat în sufragerie când Ilinca și Marius stăteau fiecare pe câte un colț de canapea.

— Vreau să vă spun ceva. Poate nu am fost cea mai bună mamă sau soacră, dar vă rog: nu vă distrugeți familia fără să încercați tot ce se poate. Gândiți-vă la Rareș. Dacă nu puteți vorbi unul cu altul, vorbiți cu mine sau cu cineva care poate ajuta. Nu e rușine să ceri ajutor.

Marius m-a privit pentru prima dată în ochi.

— Credeți că mai are rost?

— Dacă nu încercați, n-o să știți niciodată.

A doua zi, Ilinca mi-a spus că a făcut programare la un consilier de familie. Marius a acceptat să meargă, deși bombănind. Nu știu dacă vor rămâne împreună sau nu. Dar știu că au făcut primul pas spre vindecare.

Când am plecat acasă după acea săptămână, Rareș m-a îmbrățișat strâns.

— Bunico, mai vii?

— Oricând ai nevoie de mine, puiule.

Acum stau pe canapea și mă gândesc: oare cât de mult ar trebui să ne băgăm în viața copiilor noștri adulți? E bine să intervenim sau riscăm să stricăm și mai mult? Poate că uneori dragostea înseamnă tocmai curajul de a spune adevărul atunci când doare cel mai tare.