Strigătul unei mame: Povestea Mariei și a lui Radu

— Radu! Radu, stai! am strigat cu vocea tremurândă, încercând să-mi fac loc printre oamenii grăbiți din fața gării de Nord. Umbrela mi-a scăpat din mână, iar ploaia rece mi-a lipit părul de față. El s-a oprit pentru o clipă, s-a uitat peste umăr, dar privirea lui a trecut prin mine ca și cum aș fi fost invizibilă. Apoi și-a tras gluga pe cap și a dispărut în mulțime.

Am rămas acolo, cu palmele goale și inima grea, întrebându-mă unde am greșit. Îmi venea să urlu, să alerg după el, să-l zgudui și să-i spun: „Sunt mama ta! Cum poți să mă ignori?” Dar picioarele nu m-au ascultat. M-am aplecat să-mi ridic umbrela, iar lacrimile s-au amestecat cu ploaia.

Mă numesc Maria și am crescut singură un copil într-un apartament de două camere din cartierul Titan. Soțul meu, Doru, ne-a părăsit când Radu avea doar trei ani. A plecat cu o altă femeie, lăsându-ne cu datorii și cu promisiuni goale. De atunci, viața mea a fost o luptă continuă: două joburi, nopți nedormite, griji pentru fiecare leu cheltuit.

Radu era totul pentru mine. Îmi amintesc cum îi făceam sandvișuri cu pateu dimineața și îi puneam în ghiozdan un bilețel cu „Te iubesc, mama”. Îl duceam la școală pe jos, chiar dacă era iarnă și zăpada ne ajungea până la genunchi. Nu aveam bani de excursii sau haine de firmă, dar îi citeam povești seara și îi promiteam că într-o zi va avea tot ce-și dorește.

Anii au trecut repede. Radu a crescut frumos, dar între noi s-a ridicat un zid invizibil. La liceu a început să se rușineze cu mine. „Nu mai veni după mine la școală, mă faci de râs”, îmi spunea cu voce tăioasă. Încercam să-l înțeleg — adolescența e grea — dar fiecare respingere mă durea ca o rană nouă.

— Mamă, nu mai vreau să mănânc ciorbă în fiecare zi! Toți colegii mei merg la fast-food!

— Radu, știi că nu ne permitem… Dar uite, îți fac pizza acasă!

— Nu înțelegi nimic! Ești depășită!

Îl priveam cum trântește ușa camerei și mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea strictă? Prea protectoare? Sau poate prea obosită ca să-i fiu și mamă, și tată?

Când a intrat la facultate, am simțit o mândrie uriașă. Era primul din familie care ajungea atât de departe. Dar bucuria mi-a fost umbrită de distanța tot mai mare dintre noi. Nu mai venea acasă decât rar și atunci doar ca să-și ia haine curate sau bani.

Într-o seară, l-am surprins vorbind la telefon:

— Da, mă, stau cu ai mei… Da’ nu-i mare lucru de capul lor. Mama e casnică, tata nici nu știu pe unde e.

M-am simțit mică, inutilă. Eu eram „casnica”, femeia care spăla podele la birouri ca să-i poată plăti chiria la cămin.

Apoi au venit certurile. Despre bani, despre viitorul lui, despre prietenii pe care nu-i cunoșteam. Într-o zi mi-a spus:

— Mamă, nu vreau să mai aud de sacrificiile tale! Nu te-am pus eu să le faci!

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Am tăcut și l-am lăsat să plece.

Au trecut luni fără să-mi dea niciun semn. Îi trimiteam mesaje: „Ești bine? Ai mâncat?” Primeam răspunsuri scurte sau deloc.

Azi l-am văzut întâmplător pe stradă. Era cu niște prieteni bine îmbrăcați, râdeau zgomotos. Am vrut să-l strig, dar când privirea lui a trecut peste mine fără nicio tresărire, am înțeles că pentru el sunt doar o umbră din trecut.

M-am întors acasă cu sufletul gol. Am stat pe marginea patului și am privit poza lui de la grădiniță — zâmbea larg, cu ochii luminoși. Unde s-a dus copilul meu? Ce s-a întâmplat cu dragostea dintre noi?

Seara târziu m-a sunat sora mea, Elena:

— Maria, trebuie să-l lași în pace. Copiii uită repede ce-ai făcut pentru ei…

— Dar eu nu pot să uit! Cum să uiți când ai dat totul?

— Poate că ai dat prea mult… Poate că trebuie să te gândești și la tine.

Am închis telefonul și am rămas cu gândurile mele. Oare chiar am greșit iubindu-l prea mult? Oare dragostea unei mame poate sufoca?

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Că nu sunt singura mamă care se simte abandonată de propriul copil. Că poate într-o zi Radu va privi înapoi și va vedea cât l-am iubit.

Mă întreb: dacă aș lua-o de la capăt, aș face altfel? Sau e destinul fiecărei mame să fie uitată atunci când copilul ei devine adult? Voi ce credeți — iubirea de mamă e vreodată de ajuns?