Telefonul care doare: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica în goana după bani

— Mamă, ai putea să-mi trimiți iar niște bani? Am rămas fără nimic și chiria trebuie plătită până mâine.

Vocea Irinei răsuna în receptor cu o răceală pe care nu o recunoșteam. Era a treia oară luna asta când mă suna. Nu pentru a mă întreba ce mai fac, dacă mă doare spatele sau dacă tata a mai reușit să repare gardul din spate. Nu. Doar pentru bani.

Am închis ochii și am inspirat adânc. În bucătăria mică, cu perdelele galbene de la geam și mirosul de cafea rămas de dimineață, simțeam cum lumea mea se micșorează cu fiecare cerere a ei. Soțul meu, Gheorghe, stătea la masă, cu ziarul în față, dar știam că ascultă fiecare cuvânt. Între noi plutea o tăcere grea, ca o ceață care nu se mai ridică.

— Irina, știi că nu ne e ușor nici nouă… pensia abia ne ajunge. Poate ai putea să vorbești cu șeful tău să-ți dea avansul mai devreme?

— Mamă, nu înțelegi! Dacă nu plătesc chiria, mă dau afară! Și nu vreau să aud iar că nu ai! Ce fel de mamă ești dacă nu mă ajuți?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Am privit spre Gheorghe, care și-a ridicat ochii spre mine și a dat din cap încet, semn că iar trebuie să scoatem bani de undeva. Poate să vindem iar niște ouă la piață sau să mai renunțăm la medicamentele lui pentru tensiune.

Irina a plecat la București acum patru ani, după ce a terminat liceul. Era ambițioasă, visătoare, mereu cu ochii pe orizonturi largi. „Nu vreau să rămân aici, să mă ofilesc ca voi”, mi-a spus într-o seară, când încă mai credeam că suntem o familie unită. Am plâns atunci, dar am ascuns lacrimile sub perna veche cu dantelă.

Primele luni ne suna des. Ne povestea despre facultate, despre colegi, despre cât de greu e să găsești un loc de muncă decent. Apoi telefoanele s-au rărit. Apoi au devenit doar mesaje scurte: „Mamă, poți să-mi trimiți 200 de lei?”

Am început să trăiesc cu frica telefonului. Nu mai era bucurie când vedeam numărul ei pe ecran. Era doar o altă rană care se deschidea. Gheorghe s-a închis în el. Nu mai vorbea despre Irina decât atunci când trebuia să-i trimitem bani. În rest, tăcea sau ieșea în grădină să sape la roșii.

Într-o zi, am încercat să-i spun Irinei că ne e greu. Că poate ar trebui să vină acasă măcar de Paște sau de Crăciun. Că mi-e dor de ea.

— Mamă, nu am timp de prostii! Am viața mea aici! Dacă nu poți să mă ajuți, spune-mi direct!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am lăsat receptorul jos și am plâns în hohote. Gheorghe a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— Maria, poate am greșit undeva… Poate am dat prea mult și n-am cerut nimic înapoi…

— E copilul nostru, Gheorghe… Cum să nu-i dăm?

— Dar noi? Noi cine suntem pentru ea?

Nu am avut răspuns la întrebarea lui. Seara aceea am dormit prost. M-am trezit la fiecare zgomot, sperând că poate Irina va suna doar ca să spună „Noapte bună”. Dar telefonul a rămas mut.

Au trecut luni întregi fără niciun semn de la ea. Nici măcar un mesaj de ziua mea. În schimb, într-o zi ploioasă de noiembrie, telefonul a sunat din nou.

— Mamă… am nevoie urgent de 500 de lei. M-au dat afară de la muncă și nu știu ce să fac…

Vocea ei era spartă de lacrimi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suferința ei e reală. Am vrut să o iau în brațe prin telefon.

— Irina, vino acasă… Avem supă caldă și pat curat pentru tine. Nu trebuie să treci singură prin asta.

— Nu pot! Nu pot să mă întorc! Ce o să zică lumea? Ce o să zică tata?

— Tata vrea doar să fii bine… Să fii acasă…

A închis brusc. Am rămas cu receptorul în mână și cu inima frântă.

În acea seară, Gheorghe a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Maria… am vândut motocoasa. I-am trimis banii Irinei.

Am izbucnit în plâns.

— O pierdem, Gheorghe… O pierdem pe Irina…

— Poate trebuie doar să o lăsăm să cadă ca să se ridice singură…

Nu am putut dormi toată noaptea. M-am gândit la toate momentele când îi legam părul înainte de școală, când îi coseam rochița preferată sau când îi citeam povești la culcare. Unde s-a rupt totul? Unde am greșit?

Au trecut ani de atunci. Irina încă ne sună doar când are nevoie de bani. Uneori îi trimitem ce putem; alteori îi spunem că nu avem și atunci dispare iar luni întregi din viața noastră.

Oamenii din sat ne întreabă mereu ce mai face fata noastră „la oraș”. Le zâmbesc și le spun că e bine, că muncește mult. Dar adevărul e că nu știu nimic despre viața ei adevărată.

În fiecare seară mă rog ca într-o zi să sune doar ca să-mi spună „Mamă, mi-e dor de tine”. Dar telefonul continuă să doară.

Mă întreb: oare dragostea de mamă are limite? Sau trebuie să lași copilul să se piardă ca să se regăsească singur? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?