Umbra Fericirii: Povestea mea între iluzii și adevăr

— Nu pot să cred că faci asta, tata! Cum poți s-o aduci pe femeia asta în casa noastră? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el încerca să mă liniștească.

Era o seară rece de octombrie, iar frunzele băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. Stăteam în sufrageria noastră mică din Ploiești, cu ochii roșii de la plâns. Mama murise cu doar un an în urmă, iar golul lăsat de ea era încă atât de proaspăt încât simțeam că nu pot respira. Tata, însă, părea să fi trecut peste tot. O adusese pe Mariana în viața noastră ca și cum ar fi fost ceva firesc.

— Irina, nu vreau să te rănesc, dar trebuie să mergem mai departe, a spus el, evitându-mi privirea.

Mariana stătea stingheră lângă ușă, cu o pungă de cumpărături în mână. Avea un zâmbet forțat și ochii ei albaștri păreau să caute aprobarea mea. Dar eu nu puteam să-i ofer nimic. Simțeam că trădez memoria mamei dacă accept această schimbare.

În acea noapte, am plâns până târziu. M-am gândit la mama, la mirosul ei de lavandă, la felul în care îmi pieptăna părul înainte de culcare. Acum totul era diferit. Casa era plină de lucruri noi: perne colorate, farfurii pe care nu le recunoșteam, chiar și mirosul era altul. M-am simțit ca o străină în propria mea viață.

La liceu încercam să par normală. Prietena mea cea mai bună, Roxana, mă întreba mereu dacă sunt bine.

— Irina, hai la film diseară! Poate te mai destinzi puțin.

Dar eu refuzam mereu. În schimb, mă refugiam în brațele lui Vlad. El era băiatul misterios din clasa paralelă, cu ochi verzi și zâmbet ironic. La început, credeam că lângă el voi uita totul. Îmi spunea că sunt specială, că nimeni nu mă înțelege ca el.

— Tu și cu mine suntem împotriva lumii, Irina! îmi șoptea la ureche.

Dar curând am început să văd și umbrele: crizele lui de gelozie, mesajele pe care trebuia să i le dau la fiecare oră, reproșurile că nu-i acord destulă atenție. Într-o seară, după ce am întârziat acasă pentru că am stat la bibliotecă, mi-a trimis zeci de mesaje furioase.

— Cu cine ai fost? De ce nu răspunzi? Nu mă minți!

M-am simțit prinsă într-o capcană. Acasă nu aveam liniște din cauza Marianei, iar cu Vlad mă simțeam tot mai sufocată. Tata era mereu ocupat cu serviciul sau cu noua lui soție. Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme, i-am auzit certându-se în bucătărie.

— Nu știu ce să mai fac cu Irina! Nu mă acceptă deloc! spunea Mariana printre suspine.
— Trebuie să ai răbdare… și eu încerc… dar e greu pentru toți, a răspuns tata obosit.

M-am retras în camera mea și am început să scriu într-un jurnal. Era singurul loc unde puteam fi sinceră cu mine însămi. Am scris despre dorul de mama, despre furia față de tata și despre frica pe care o simțeam lângă Vlad.

Într-o zi, Roxana m-a tras deoparte după ore.

— Irina, te-ai schimbat mult. Nu mai ești tu. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Trebuie să ai grijă de tine. Vlad nu e ceea ce ai nevoie acum. Și poate ar trebui să vorbești cu cineva despre ce simți acasă.

Am început să mă gândesc serios la vorbele ei. În acea seară, când Vlad a venit la mine acasă fără să mă anunțe și a început să țipe pentru că nu i-am răspuns la telefon, am avut un moment de luciditate. Mariana a ieșit din bucătărie și l-a dat afară fără ezitare.

— Nu vreau astfel de oameni în casa mea! a spus ea ferm.

Pentru prima dată am simțit că poate nu e chiar dușmanul meu. După ce Vlad a plecat trântind ușa, Mariana s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Știu că nu sunt mama ta și nici nu vreau să o înlocuiesc. Dar dacă vrei să vorbim vreodată… sunt aici.

Am stat mult timp pe gânduri înainte să îi răspund.

— Mi-e greu… Mi-e dor de mama… Și totul s-a schimbat prea repede…

Ea mi-a pus mâna pe umăr și am simțit pentru prima dată o urmă de liniște. În zilele următoare am început să vorbim mai mult. Nu era ușor — fiecare discuție era încărcată de emoții contradictorii — dar încet-încet am început să accept că viața merge înainte.

Cu Vlad am rupt legătura definitiv după ce am realizat cât de mult mă controla și cât rău îmi făcea relația noastră. A fost greu — mă obișnuisem cu ideea că doar lângă el pot fi fericită — dar am descoperit că fericirea nu vine din exterior, ci din modul în care alegi să te privești pe tine însuți.

Tata a observat schimbarea și într-o seară mi-a spus:

— Sunt mândru de tine, Irina. Știu că nu ți-a fost ușor…

L-am îmbrățișat pentru prima dată după mult timp și am simțit că poate putem fi din nou o familie — altfel decât înainte, dar tot familie.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câți dintre noi trăim cu iluzia fericirii doar pentru că ne e teamă să ne confruntăm cu adevărul? Oare câți avem curajul să ne rupem din relații toxice sau să acceptăm schimbările dureroase din viața noastră? Poate că adevărata fericire începe atunci când avem curajul să fim sinceri cu noi înșine.