Când am avut cel mai mult nevoie de sprijin, familia soțului m-a trădat: Nu voi mai fi colacul lor de salvare

— Nu știu ce să mai fac, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe canapea, cu ochii în telefon. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea nebunește. Mă simțeam ca o străină în propria casă, iar el… el părea că nici nu mă aude.

— Liniștește-te, Irina. O să treacă. Mama zice că exagerezi, că toate femeile trec prin asta după naștere, a murmurat el, fără să ridice privirea.

M-am prăbușit pe podea, cu genunchii la piept. Mă durea tot corpul, dar cel mai tare mă durea sufletul. De când am născut-o pe Mara, totul s-a schimbat. Nu mai eram Irina cea veselă și plină de viață. Eram doar o umbră care se târa dintr-o zi în alta, încercând să supraviețuiască între colici, nopți nedormite și reproșuri subtile.

Familia lui Vlad nu m-a acceptat niciodată cu adevărat. De la început, mama lui, doamna Mariana, mă privea cu răceală și suspiciune. „Nu ești de-a noastră”, părea să spună fiecare gest al ei. La fiecare masă de duminică, când încercam să ajut la bucătărie, mă corecta aspru: „Așa nu se face salata de boeuf la noi!” sau „Nu ai pus destulă sare în ciorbă!”

Dar am tăcut. Am zâmbit și am încercat să fiu pe placul tuturor. Când sora lui Vlad, Alina, a rămas fără serviciu, am ajutat-o să-și găsească un job la firma unde lucram eu. Când tatăl lor s-a îmbolnăvit, am stat nopți întregi la spital, făcând cu rândul cu Vlad și Alina. Am fost acolo pentru ei, mereu.

Dar când eu am avut nevoie… nimeni nu a fost acolo.

După naștere, am făcut depresie postnatală. Nu știam ce mi se întâmplă. Plângeam din orice, nu puteam dormi nici când Mara dormea, mă simțeam vinovată că nu sunt o mamă bună. Am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Ești prea sensibilă, Irina. Mama a crescut trei copii singură și n-a făcut atâta caz! mi-a spus el într-o seară.

Am încercat să vorbesc cu doamna Mariana.

— Lasă prostiile astea moderne! Pe vremea mea nu exista depresie! Femeile erau femei adevărate! mi-a spus ea tăios.

Am simțit cum mă sufoc. Prietenele mele erau ocupate cu viețile lor. Mama mea era la țară și nu putea veni des la București. Eram singură. Singură cu Mara și cu gândurile mele negre.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Vlad — care mi-a spus că „nu mai suportă să mă vadă așa” — am ieșit pe balcon și am privit în gol minute în șir. M-am întrebat dacă viața mea chiar mai are vreun sens. Atunci a sunat telefonul: era Alina.

— Irina, poți să vii până la mine? S-a stricat mașina de spălat și nu știu ce să fac!

Am simțit cum mă năpădește furia. Am mers totuși la ea — ca de obicei — și i-am rezolvat problema. În drum spre casă m-am oprit pe o bancă și am plâns în hohote. Mi-am dat seama că pentru ei eram bună doar când aveau nevoie de mine.

În acea noapte am luat o decizie: nu voi mai fi colacul lor de salvare.

A doua zi dimineață, când Vlad a venit la bucătărie și a cerut cafeaua:

— Faci tu cafeaua azi? Eu trebuie să plec devreme la serviciu.

L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp:

— Vlad, azi faci tu cafeaua. Și poate ar trebui să începi să faci mai multe lucruri singur. Eu nu mai pot continua așa.

A rămas blocat câteva secunde, apoi a ridicat din umeri și a plecat bombănind.

În zilele următoare am început să spun „nu”. Nu am mai mers la mama lui Vlad să-i duc cumpărături. Nu am mai răspuns la telefon când Alina avea nevoie de ceva. Am început să merg la terapie și să citesc despre depresie postnatală.

Vlad s-a supărat. A început să vină tot mai târziu acasă. Într-o seară a izbucnit:

— Ce-i cu tine? Nu te mai recunosc! Familia mea e supărată pe tine!

— Poate ar trebui să-ți pese mai mult de familia ta adevărată — eu și Mara — decât de ce zice mama ta!

A urmat o tăcere grea între noi. Au trecut luni până când Vlad a început să înțeleagă prin ce trecusem. A venit cu mine la terapie și a început să-și ceară scuze pentru toate momentele în care m-a lăsat singură.

Relația cu familia lui s-a răcit definitiv. Doamna Mariana nu m-a iertat niciodată că „mi-am permis” să pun limite. Alina nu mă mai sună decât foarte rar.

Dar eu… eu m-am regăsit pe mine însămi. Am învățat că nu trebuie să fii colacul de salvare al nimănui dacă tu te îneci.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi uităm de noi pentru a fi pe placul altora? Poate e timpul să vorbim despre asta…