Când am avut nevoie de sprijin, familia soțului m-a lăsat singură: Nu mai vreau să fiu colacul lor de salvare

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele rămase nespălate din bucătărie păreau să mă privească acuzator. Radu, soțul meu, stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ.

— Ce vrei să fac? Sunt părinții mei, nu pot să-i las la greu…

— Dar pe mine poți? Pe mine mă poți lăsa la greu? am întrebat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Totul a început încă din prima zi după nuntă. Mama lui Radu, doamna Mariana, m-a privit cu răceală când am intrat în casa lor. „Să sperăm că știi să gătești sarmale, că la noi nu se mănâncă orice,” mi-a spus atunci, iar eu am zâmbit timid, încercând să-i câștig încrederea. Ani la rând am încercat: am mers la ei de fiecare sărbătoare, am ajutat la curățenie, am dus pachete la țară când au avut nevoie. Când fratele lui Radu, Lucian, a rămas fără serviciu, l-am primit la noi în apartament două luni. Când tatăl lui a avut nevoie de bani pentru operație, am pus deoparte fiecare leu și am renunțat la vacanța noastră ca să-l ajutăm.

Dar când eu am avut nevoie… Când mama mea a ajuns la spital cu un diagnostic crunt și nu știam cum să mă împart între serviciu, drumuri la spital și copilul nostru mic, nimeni nu a venit să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Niciun telefon de la Mariana. Nicio ofertă de ajutor de la Lucian. Doar tăcere. Iar Radu… Radu era prins între două lumi și nu știa pe cine să mulțumească.

Într-o seară, după ce m-am întors de la spital, l-am găsit pe Radu vorbind la telefon cu mama lui. Am auzit-o spunând: „Las-o pe maică-sa, fiecare cu ale lui. Noi avem destule pe cap.” Atunci mi s-a rupt ceva în suflet. Am simțit că nu mai pot duce totul singură.

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc deschis cu Radu.

— Radu, nu mai pot să fiu mereu eu cea care dă și nu primește nimic înapoi. Familia ta m-a tratat mereu ca pe o străină. Când au avut nevoie de mine, am fost acolo. Dar acum… când eu sunt la pământ… unde sunt ei?

Radu a oftat adânc.

— Știu că nu e corect… Dar știi cum e mama… Nu se schimbă ea acum…

— Nu vreau să se schimbe ea. Vreau doar să nu mă mai sacrific eu pentru niște oameni care nu mă văd decât când au nevoie de ceva.

Am început să pun limite. Am refuzat să mai merg la ei în fiecare weekend. Când Mariana a sunat să mă roage să-i duc niște medicamente la țară, i-am spus calm: „Îmi pare rău, dar nu pot. Am alte priorități acum.” S-a supărat, evident. A început să-i spună lui Radu că „nevasta ta s-a schimbat”, că „nu mai e fata bună de altădată”. Dar eu știam că nu m-am schimbat — doar că acum aveam grijă și de mine.

Lucian a încercat să mă facă să mă simt vinovată.

— Adina, tu ai fost mereu sufletul casei! Ce s-a întâmplat cu tine?

— M-am săturat să fiu doar colacul vostru de salvare. Și eu am nevoie de sprijin uneori.

Am început să merg la terapie. Am vorbit despre cum e să fii mereu „fata bună”, cea care tace și înghite doar ca să fie pace în familie. Terapeuta mea, doamna Ionescu, m-a întrebat într-o zi:

— Adina, ce ai vrea tu pentru tine?

Am izbucnit în plâns.

— Aș vrea doar să simt că aparțin undeva… că sunt iubită fără condiții…

În timp ce mama mea se lupta cu boala, am realizat cât de mult contează sprijinul real — cel care vine fără să ceri, fără reproșuri sau calcule meschine. Prietena mea cea mai bună, Irina, venea aproape zilnic la spital cu mine. Îmi aducea cafea și mă ținea de mână când plângeam. Familia soțului meu? Doar mesaje scurte: „Sperăm că e bine.”

Când mama s-a stins din viață, am simțit că lumea mea s-a prăbușit. În ziua înmormântării, Mariana a venit doar pentru zece minute și a plecat înainte de slujbă. Lucian nici măcar nu a apărut.

După toate astea, relația mea cu Radu s-a schimbat. Am început să vorbim mai mult despre noi doi și despre ce ne dorim cu adevărat de la viață. El a recunoscut că i-a fost teamă mereu să nu-și supere familia și că a pus nevoile lor înaintea noastră.

— Adina, îmi pare rău… N-am știut cum să fac altfel…

— Poate că nici eu n-am știut cum să spun ce simt… Dar nu mai vreau să trăiesc așa.

Am început să reconstruim relația noastră pe alte baze — cu limite sănătoase și cu mai mult respect pentru nevoile fiecăruia dintre noi. Nu a fost ușor; Mariana încă încearcă uneori să mă facă să mă simt vinovată sau egoistă. Dar acum știu că nu e vina mea dacă aleg să mă protejez.

Uneori mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi suntem crescute să fim „fete bune”, sacrificându-ne pentru alții până uităm cine suntem? Poate că e timpul să ne punem pe primul loc și să spunem: „Ajunge!”

Voi ce ați face în locul meu? Credeți că e greșit să-ți pui limite chiar și față de familie?