Când am avut nevoie de tine, ai ales altceva: Povestea unei mame între disperare și dezamăgire

— Nu pot, Simona. Am alte planuri.

Cuvintele soacrei mele, Mariana, au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Eram în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche și cu lacrimile gata să-mi curgă pe obraji. În camera alăturată, copiii mei, Ilinca și Radu, se certau pe o jucărie stricată. Mirosea a supă uitată pe foc și a disperare.

— Dar… e important, chiar nu ai putea să vii măcar două ore? Am o programare la spital, nu pot să-i iau cu mine…

— Simona, ți-am zis că azi merg la coafor și apoi la prietena mea, Lenuța. Nu pot anula tot pentru tine. Să te descurci, că doar ești mamă!

Am închis telefonul tremurând. M-am sprijinit de dulap și am simțit cum lumea mea se clatină. Nu era prima dată când Mariana mă refuza, dar niciodată nu fusese atât de rece. Mereu mi-a spus că familia e pe primul loc, dar azi familia ei părea să fie doar fiul ei, soțul meu, și nepoții doar când îi convenea.

Soțul meu, Vlad, era la muncă în alt oraș. Îi scrisesem deja: „Nu pot ajunge la spital cu copiii. Mama ta nu vrea să mă ajute.” Mi-a răspuns sec: „Vorbește cu vecina sau cu mama ta.” Dar mama mea era la țară, la 200 km distanță, bolnavă de inimă.

M-am uitat la copiii mei: Ilinca avea cinci ani și ochi mari, mereu curioși; Radu abia împlinise trei ani și încă nu vorbea bine. M-am simțit vinovată că nu pot fi peste tot pentru ei și că nu am reușit să construiesc o relație mai bună cu soacra mea. Mereu am încercat să-i fac pe plac: i-am dus prăjituri de sărbători, am invitat-o la zilele copiilor, am ascultat poveștile ei despre tinerețe. Dar niciodată nu m-a privit ca pe o fiică.

În acea zi trebuia să merg la spital pentru un control important. Aveam dureri de câteva luni și medicul suspecta ceva serios. Nu voiam să-i sperii pe copii, dar nici nu puteam amâna la nesfârșit. Am sunat-o pe vecina mea, doamna Stela. A acceptat să stea cu copiii două ore, deși avea și ea nepoți acasă.

La spital, în sala de așteptare, am plâns în tăcere. Mă simțeam trădată de propria familie. Îmi aminteam cum Mariana povestea tuturor cât de mult își iubește nepoții și cum ar face orice pentru ei. Dar când a venit momentul să dovedească asta, a ales coaforul și cafeaua cu prietena ei.

Seara, Vlad a venit acasă obosit. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Ce vrei să fac? E mama, are dreptul la viața ei! — mi-a spus el ridicând din umeri.

— Dar noi? Noi nu suntem familia ei? Copiii tăi nu contează?

— Nu exagera, Simona! Toată lumea are probleme. Nu te mai plânge atâta!

M-am simțit invizibilă. Pentru Vlad era normal ca mama lui să fie pe primul loc. Pentru mine era normal ca familia să se ajute la nevoie. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt cea care cere prea mult.

În zilele următoare am evitat-o pe Mariana. Ea a venit într-o zi cu o pungă de portocale pentru copii și s-a prefăcut că nimic nu s-a întâmplat.

— Ce faceți, puișorilor? — i-a întrebat veselă.

Ilinca s-a ascuns după mine.

— Bunica nu vrea să stea cu noi… — a șoptit ea.

Mariana a râs forțat:

— Vai, ce prostioare spui! Bunica vă iubește mult!

Am simțit un nod în gât. Nu voiam ca Ilinca să simtă aceeași dezamăgire ca mine, dar nici nu puteam să o mint.

Într-o seară am stat la masă cu Vlad și am încercat din nou să-i explic cât de mult m-a durut refuzul mamei lui.

— Simona, tu nu înțelegi că mama a crescut singură trei copii? A făcut destule sacrificii! Acum vrea și ea să trăiască puțin pentru ea!

— Și eu cresc doi copii aproape singură! Nu merit și eu puțin ajutor?

Vlad a tăcut. S-a ridicat de la masă și s-a dus în dormitor fără să mai spună nimic.

Am rămas singură în bucătărie, privind la farfuriile nespălate și la jucăriile împrăștiate pe jos. M-am gândit la toate femeile care trec prin asta: care cer ajutorul familiei și primesc doar indiferență sau reproșuri. La câte mame sunt lăsate singure sub pretextul că „trebuie să se descurce”.

În weekend am mers cu copiii în parc. I-am văzut pe Ilinca și Radu jucându-se cu alți copii și m-am întrebat dacă vor crește simțindu-se iubiți sau abandonați de familie.

Seara târziu, după ce au adormit copiii, am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că ești bine. Poate data viitoare te descurci fără supărări.”

Am șters mesajul fără să răspund. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

M-am uitat pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat: oare cât valorează cu adevărat o familie dacă nu poți conta pe ea atunci când ai nevoie? Câte dintre noi trăim cu iluzia sprijinului familial doar pentru a descoperi că suntem singure când contează cel mai mult?