Când Am Fost Singură, Familia Lui M-a Lăsat Să Cad: Nu Mai Sunt Colacul Lor de Salvare

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, Irina. Vocea soacrei mele, doamna Stanciu, răsuna în bucătăria mică, plină de miros de ciorbă și tensiune. Era prima masă în familie după nuntă și deja simțeam cum fiecare privire mă măsura, fiecare zâmbet era doar o mască subțire. M-am uitat la Vlad, soțul meu, sperând să spună ceva, să mă apere. Dar el a tăcut, privind în farfurie.

Am crescut la țară, într-o familie simplă din Buzău. Am muncit din greu să ajung asistentă medicală la București. Când l-am cunoscut pe Vlad, am crezut că viața mea se va schimba în bine. El era calm, blând, cu ochi calzi și promisiuni de viitor. Dar nu mi-a spus niciodată cât de rece poate fi familia lui.

Primele luni după nuntă au fost un carusel de încercări. Sora lui Vlad, Camelia, mă suna la orice oră: „Irina, vino repede! Copilul are febră!” Sau „Poți să-mi iei niște pastile de la spital?” Niciodată nu întreba dacă pot sau dacă am timp. Eram asistentă medicală, deci trebuia să fiu mereu disponibilă pentru ei. Când mama lui Vlad a făcut o criză de tensiune, am stat lângă ea toată noaptea, monitorizând-o și liniștind-o. Nu am primit niciun mulțumesc sincer. Doar un oftat: „Bine că ai fost aici.”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, m-am prăbușit pe canapea după o tură de 24 de ore la spital. Vlad era la serviciu. Am simțit o durere surdă în piept și o oboseală care mă sufoca. Am sunat-o pe Camelia:
— Camelia, nu mă simt bine… Poți veni până la mine?
A tăcut câteva secunde.
— Irina, nu pot acum. Am treabă cu copiii. Poate mâine.
Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Nici Vlad nu a răspuns la mesaje. Am stat singură toată noaptea, ascultând ploaia și întrebându-mă dacă cineva ar observa dacă aș dispărea.

A doua zi dimineață am mers la spital pentru investigații. Diagnosticul: epuizare severă și început de depresie. Doctorul mi-a spus să iau concediu medical și să mă odihnesc. Când i-am spus lui Vlad, a ridicat din umeri:
— Știi cum e mama… Dacă nu mergem la ea duminică, se supără.
— Vlad, eu nu mai pot! Nu vezi că nimeni nu mă ajută?
— Hai, Irina, nu exagera…

În acea duminică am mers totuși la părinții lui. Doamna Stanciu m-a privit cu răceală:
— Ai față obosită. Nu te mai ocupi de tine? Ce vor spune vecinii?
Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să țip, să le spun cât de mult doare să fii mereu acolo pentru ei și să nu primești nimic înapoi. Dar am tăcut.

Lunile au trecut și am început să mă retrag încet din viața lor. Nu am mai răspuns la telefoanele Cameliei noaptea târziu. Când mama lui Vlad a avut nevoie de rețete sau consultații gratuite, i-am spus politicos că nu pot ajuta decât în timpul programului de la spital. Vlad a început să se plângă:
— De ce te-ai schimbat? Familia mea contează!
— Și eu contez? Cine are grijă de mine când eu cad?

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am plecat singură într-un parc. M-am așezat pe o bancă și am privit copacii goi de toamnă. O bătrână s-a așezat lângă mine și m-a întrebat:
— Ești bine, draga mea?
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece.
— Sufletul tău are nevoie de odihnă și respect. Nu poți turna dintr-un vas gol.

A fost pentru prima dată când cineva m-a văzut cu adevărat.

Am început terapia și am învățat să spun „nu”. Vlad s-a îndepărtat tot mai mult; familia lui m-a acuzat că sunt egoistă. Dar pentru prima dată în viață am simțit că trăiesc pentru mine.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei ca mine sunt folosite doar pentru ceea ce pot oferi? Câte dintre noi rămânem fără sprijin tocmai când avem cea mai mare nevoie? Poate că e timpul să ne întrebăm: cine ne ține pe noi atunci când toți ceilalți ne cer să fim colacul lor de salvare?