Când dragostea doare: Povestea despărțirii mele de Vlad, în mijlocul furtunii

— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot! Trebuie să pleci la ai tăi. Mă sufoc aici, nu mai rezist!

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o secure în mijlocul sufrageriei noastre mici din cartierul Militari. Era două noaptea, iar Mara, fetița noastră de doar trei săptămâni, plângea din nou cu disperare. Eu eram în pijamale, cu părul încâlcit și ochii umflați de nesomn. Vlad stătea pe marginea canapelei, cu mâinile în cap, tremurând de nervi și oboseală.

— Vlad, te rog… Nu pot să plec acum. E târziu, Mara nu se oprește din plâns… Am nevoie de tine! am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Ai nevoie de mine? Dar eu cine are grijă de mine? Nu vezi că nu mai pot? Mă duc la serviciu ca un zombi, nu dorm deloc! Nu e normal ce trăim! Du-te la mama ta câteva zile, poate mă liniștesc și eu!

Așa a început totul. Nu cu o ceartă mare, ci cu o cedare. O renunțare. Am împachetat câteva haine la repezeală, am pus scutece și biberoane într-o geantă veche și am sunat-o pe mama la trei dimineața. Nici nu știu cum am ajuns la ei în Popești-Leordeni, cu taxiul, Mara plângând tot drumul. Mama m-a primit cu ochii roșii de somn și m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Tata s-a trezit și el, a făcut ceai și a încercat să adoarmă fetița.

Primele zile la părinți au fost un amestec de rușine și ușurare. Mama mă ajuta cu Mara, dar simțeam privirea ei grea, întrebătoare. Tata încerca să mă facă să râd, dar eu nu puteam decât să plâng pe ascuns în baie. Vlad nu m-a sunat deloc în primele două zile. Îi trimiteam poze cu Mara, îi scriam mesaje scurte: „E ok”, „A dormit puțin”, „Tu cum ești?” Răspundea sec: „Sunt obosit”, „Am mult de lucru”.

În a patra zi, mama a izbucnit:

— Ioana, nu poți sta aici la nesfârșit! Ce se întâmplă între tine și Vlad? Voi nu erați așa! Ce s-a schimbat?

— Nu știu, mamă… Poate că nu eram pregătiți pentru copil. Poate că Vlad nu mă mai iubește… Poate că eu nu sunt o mamă bună…

Mama m-a luat de mână:

— Nu e vina ta! Toți trecem prin momente grele după naștere. Dar trebuie să vorbiți! Să vă spuneți ce simțiți!

Am plâns împreună. Mara dormea liniștită în pătuțul meu vechi din copilărie. M-am uitat la ea și am simțit un val de vinovăție: oare îi fac rău dacă nu ne împăcăm? Oare va crește fără tată?

În ziua următoare, Vlad m-a sunat:

— Ioana… cred că mi-e dor de voi. Dar încă nu știu dacă pot să mă întorc acasă. M-am gândit mult… Poate ar trebui să ne vedem la un consilier.

— Vlad, eu nu vreau decât să fim o familie. Dar nu pot să fac totul singură! Nu pot să fiu și mamă, și tată, și femeie de serviciu, și psiholog!

— Știu… Dar nici eu nu pot să fiu stâncă mereu. M-am speriat când am văzut cât de greu e cu un copil mic. Parcă ne-am pierdut pe noi…

Am acceptat să mergem la consiliere. Prima ședință a fost ca o radiografie dureroasă: ne-am spus tot ce ne durea, tot ce ascunsesem sub preș luni întregi. Vlad a recunoscut că se simte copleșit și neputincios; eu am recunoscut că mă simt abandonată și invizibilă.

Seara, după ședință, am mers împreună la o plimbare prin parc. Mara dormea în cărucior; noi mergeam tăcuți pe alee.

— Crezi că o să fim bine? l-am întrebat încet.

— Nu știu… Dar vreau să încercăm. Pentru Mara. Pentru noi.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze. Vlad a învățat să schimbe scutece fără să bombăne; eu am învățat să cer ajutor fără rușine. Am avut recidive — certuri mici, frustrări mari — dar am rămas împreună.

Totuși, rana acelei nopți nu s-a vindecat niciodată complet. Încă mă întreb uneori dacă dragostea adevărată rezistă atunci când viața devine insuportabil de grea.

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător sau poate aveți sfaturi pentru cei care simt că nu mai pot duce singuri povara familiei. Voi ce ați face dacă omul pe care îl iubiți v-ar cere o pauză exact când aveți cea mai mare nevoie de el?