Când sângele nu se spală cu apă: Povestea unei familii încercate

— Nu mai putem continua așa, Ilinca! Ți-am spus de atâtea ori că nu mai am de unde să scot bani!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Era o seară rece de noiembrie, iar eu, la cei șaisprezece ani ai mei, stăteam cu mâinile strânse pe genunchi, încercând să nu plâng. Tata nu era acasă. De fapt, nu mai era acasă de câteva zile. Ultima dată când l-am văzut, avea ochii roșii și tremura tot, cerându-i mamei bani „pentru facturi”. Știam cu toții unde ajungeau banii aceia: la păcănele.

— Și ce vrei să facem? Să-l lăsăm pe tata pe drumuri? a întrebat fratele meu mai mic, Radu, cu vocea lui subțire.

Mama a oftat adânc. — Nu-l lasăm pe drumuri, dar nici nu putem să-l salvăm dacă el nu vrea. Am muncit o viață întreagă la brutăria asta și la apartamentul din cartierul vechi ca să avem un viitor. Nu pot să las totul să se ducă pe apa sâmbetei.

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea seară am înțeles că familia noastră era pe marginea prăpastiei. Tata pierduse deja economiile noastre și aproape că amanetase apartamentul moștenit de la bunica. Mama muncea zi și noapte la brutărie, iar eu o ajutam după școală, făcând cornuri și împachetând cozonaci pentru clienții fideli. Radu era prea mic să înțeleagă totul, dar simțea tensiunea din casă.

A doua zi dimineață, tata s-a întors. Avea hainele murdare și mirosea a alcool. Mama l-a privit cu ochii goi.

— Gheorghe, nu mai pot. Ori te oprești, ori pleci.

Tata a izbucnit în plâns. — Nu pot fără voi… Am nevoie de ajutor.

A fost pentru prima dată când l-am văzut atât de vulnerabil. Mama a oftat și l-a lăsat să doarmă pe canapea. În zilele următoare, am început să ne dăm seama cât de grav era totul: datoriile la bancă, amenințările telefonice de la recuperatori, vecinii care ne priveau cu milă sau dispreț.

Într-o seară, când mama era la brutărie și Radu dormea, tata a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și mi-a spus încet:

— Ilinca, știu că te-am dezamăgit. Dar vreau să mă schimb. Poți să mă ierți?

Nu am știut ce să-i răspund. Îl iubeam, dar eram furioasă. Îmi era rușine cu el la școală; colegii râdeau când mă vedeau venind cu hainele vechi sau când aflau că tata „are probleme”.

Într-o zi, mama a primit o scrisoare de la mătușa Viorica din Bacău. Nu vorbiseră de ani buni din cauza unei moșteniri disputate. Dar acum, mătușa scria că a auzit ce s-a întâmplat și că vrea să ne ajute. Mama a ezitat mult înainte să răspundă.

— Nu vreau să depindem de nimeni! Noi ne-am descurcat mereu singuri!

— Poate că acum nu mai putem singuri… am îndrăznit eu.

Până la urmă, mama a acceptat ajutorul. Mătușa Viorica a venit cu soțul ei și ne-au ajutat să negociem cu banca și să plătim o parte din datorii. Ne-au adus și alimente și haine pentru Radu. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu suntem singuri.

Tata a început un program de terapie pentru dependenți. A fost greu; uneori dispărea zile întregi și se întorcea abătut. Alteori părea că vrea să renunțe la tot. Mama plângea nopți întregi în bucătărie, iar eu o țineam de mână.

— De ce ni se întâmplă nouă asta? întreba ea printre lacrimi.

— Poate ca să învățăm ceva… îi răspundeam eu încet.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe. Tata venea acasă tot mai des treaz și încerca să repare ce stricase: mergea cu Radu în parc, mă ajuta la teme sau făcea cumpărături pentru brutărie. Mama încă era suspicioasă, dar încet-încet îl lăsa să se apropie din nou.

Într-o duminică dimineață, toată familia s-a adunat la masă pentru prima dată după mult timp. Tata a adus flori pentru mama și cornuri calde pentru noi.

— Știu că nu merit iertarea voastră încă, dar vreau să încerc în fiecare zi să fiu un soț și un tată mai bun.

Mama a zâmbit trist și i-a atins mâna peste masă.

— Suntem o familie. Și familia nu se abandonează niciodată.

Am simțit atunci că poate există speranță chiar și atunci când totul pare pierdut. Am învățat că uneori trebuie să accepți ajutorul celor pe care i-ai respins sau judecat înainte și că iertarea e un drum lung și greu.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor când suntem la pământ? Și câți avem puterea să iertăm cu adevărat? Poate povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre ceea ce doare cu adevărat într-o familie.