„Fă-ți bagajele și mută-te la noi!” – Povestea mea despre cum am ajuns să trăiesc cu soacra după nașterea copilului și să-mi pierd liniștea

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce țineam în brațe fetița noastră de doar două săptămâni. Sorin, soțul meu, se uita la mine neputincios, prins între două lumi: eu, soția lui, și mama lui, doamna Viorica, care tocmai intrase în cameră fără să bată la ușă.

— Ce-i cu atâta plâns? Nu vezi că-i faci rău copilului? a spus ea pe un ton tăios, privindu-mă ca și cum aș fi fost o adolescentă răsfățată, nu o femeie de 32 de ani care tocmai trecuse printr-o naștere grea.

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, când l-am cunoscut pe Sorin la policlinica din cartier. Eu eram acolo pentru un control de rutină, el își însoțea mama la consultații. Mi s-a părut drăguț, atent, dar mereu cu ochii la telefon, verificând dacă mama lui are nevoie de ceva. Am ignorat semnele. Am crezut că dragostea poate schimba orice. Că odată ce vom avea familia noastră, vom avea și intimitatea noastră.

Dar după ce am născut-o pe Ilinca, totul s-a schimbat. În loc să ne bucurăm de primele momente în trei, doamna Viorica a venit cu o propunere care m-a lăsat fără cuvinte: „Fă-ți bagajele și mutați-vă la noi! E mai bine pentru copil. Eu știu ce-i trebuie unui nou-născut.”

Sorin a încercat să mă convingă că e doar temporar. „Doar până te refaci”, mi-a spus el. Dar eu știam că nu va fi așa. Știam că odată ce intrăm în casa ei, nu vom mai ieși prea curând. Și așa a fost.

Primele zile au fost un coșmar. Nu aveam voie să fac nimic fără aprobarea ei. Dacă voiam să-i dau Ilincăi lapte praf pentru că nu aveam suficient lapte matern, mă certa: „Nu vezi că-i faci rău? Eu am alăptat trei copii fără probleme!” Dacă voiam să o scot afară la plimbare: „E prea frig! O să răcească!”

Într-o seară, când încercam să adorm copilul, am auzit-o pe soacră-mea vorbind la telefon cu sora ei:

— Săraca fată, nu știe nimic! Noroc cu mine că sunt aici, altfel cine știe ce s-ar fi întâmplat cu copilul!

Am simțit cum mă sufoc. Nu mai eram stăpână pe viața mea. Nu mai aveam voie să fiu mamă pentru propriul meu copil.

Sorin era prins la mijloc. Îl vedeam cum se chinuie să mă împace pe mine și să nu-și supere mama. Dar de fiecare dată când încerca să-i spună ceva, ea izbucnea:

— Cum poți să vorbești așa cu mine? Eu te-am crescut! Eu știu cel mai bine!

Într-o noapte, după ce Ilinca plânsese ore întregi și eu eram epuizată, am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. M-am gândit la părinții mei din Bacău, care mă sunau zilnic și mă întrebau dacă sunt bine. Le spuneam mereu că totul e în regulă. Nu voiam să-i îngrijorez.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Sorin:

— Nu mai pot trăi așa! Trebuie să găsim o soluție!

El m-a privit lung:

— Ce vrei să fac? Să-mi las mama singură? Are probleme cu inima…

— Dar eu? Eu nu contez?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Au urmat zile în care am simțit că mă pierd pe mine. Nu mai aveam curaj să fac nimic fără aprobarea soacrei. Mă uitam la Ilinca și mă întrebam dacă va crește într-o familie unde mama ei nu are voie să decidă nimic.

Într-o zi, am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Roxana: „Vino la mine câteva zile! Ai nevoie de o pauză.”

Am strâns curajul și i-am spus lui Sorin:

— Plec la Roxana câteva zile. Am nevoie să respir.

Soacra a făcut un scandal monstru:

— Cum adică pleci? Îți lași copilul aici?

— Nu-l las! Vin cu Ilinca!

Am plecat tremurând, dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă. La Roxana am plâns ore întregi. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Trebuie să pui limite, mi-a spus ea. Altfel o să te pierzi de tot.

Când m-am întors acasă după trei zile, Sorin era abătut.

— Mama zice că dacă nu-ți convine, putem divorța…

Atunci am simțit că se rupe ceva în mine.

— Și tu ce zici?

A tăcut din nou.

Au trecut luni de atunci. Încercăm încă să găsim un echilibru. Am reușit să ne mutăm într-un apartament mic, doar noi trei. Dar relația cu soacra e rece și tensionată. Sorin încă încearcă să împace pe toată lumea, dar eu știu că nu va mai fi niciodată ca înainte.

Mă uit la Ilinca și mă întreb: oare va învăța ea să-și apere dreptul la fericire? Oare noi, femeile din România, vom reuși vreodată să ne facem auzite în propriile familii?