Între două lumi: Povestea Mariei, soacra care a uitat să trăiască pentru ea

— Maria, ai terminat de spălat vasele? Că trebuie să mergi și cu copiii în parc, că eu am o ședință pe Zoom! vocea Alinei răsună din dormitor, tăioasă, fără urmă de recunoștință.

Mâinile îmi tremură deasupra chiuvetei. Apa caldă îmi arde pielea, dar nu pot să mă opresc. Mă uit la ceas: e trecut de ora două. De dimineață n-am apucat nici măcar să beau o cafea. Radu, fiul meu, e la serviciu. Alina lucrează de acasă, dar parcă tot eu sunt cea care ține casa pe umeri.

Mă uit la poza de pe frigider: eu și soțul meu, Ion, la mare, acum zece ani. El nu mai e. Am rămas singură și, când Radu mi-a propus să mă mut cu ei după ce s-au născut gemenii, am acceptat fără să clipesc. Mi-am spus că așa trebuie, că familia e totul. Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu e să fii mereu la dispoziția altora.

— Mama, te rog, nu te supăra pe Alina. E stresată cu serviciul… îmi spune Radu seara, când copiii dorm și Alina se retrage în camera lor cu laptopul.

— Nu mă supăr, dar uneori simt că nu mai sunt decât o menajeră aici… îi răspund încet, să nu mă audă nora.

Radu oftează. Îl văd cum se uită la mine cu milă și vinovăție. Dar nu spune nimic. Și tăcerea lui doare mai tare decât orice reproș.

Într-o zi de sâmbătă, când toți erau acasă, am încercat să vorbesc deschis:

— Alina, aș vrea să discutăm puțin despre cum împărțim treburile prin casă. Simt că uneori e prea mult pentru mine…

Alina ridică din sprâncene:

— Maria, dacă nu poți, spune! Dar eu chiar am nevoie de ajutorul tău. Nu vezi cât am de lucru? Și copiii au nevoie de tine!

— Știu… dar și eu am nevoie de puțin timp pentru mine. Poate putem face un program… propun timid.

Radu intervine:

— Hai să nu ne certăm acum… Vedem noi cum facem.

Dar nu s-a schimbat nimic. Zilele au trecut la fel: dimineți grăbite cu pregătit micul dejun, spălat haine, dus copiii la grădiniță, cumpărături, gătit, curățenie. Seara eram prea obosită ca să mai citesc sau să mă uit la un film.

Uneori mă întrebam dacă nu cumva am greșit acceptând să mă mut cu ei. Prietenele mele din blocul vechi mă sunau rar. Unele îmi spuneau că sunt norocoasă că am familia aproape. Dar eu simțeam că mă pierd pe mine zi după zi.

Într-o după-amiază ploioasă, când gemenii făceau gălăgie în sufragerie și Alina țipa la telefon cu un coleg, am ieșit pe balcon și am început să plâng. M-am gândit la mama mea și la cât de greu îi era și ei cu bunica. Parcă istoria se repeta.

Într-o seară, după ce copiii au adormit devreme, Alina a venit la mine în bucătărie:

— Maria… știu că ți-e greu. Dar nici mie nu-mi e ușor. Poate ar trebui să angajăm pe cineva să ne ajute prin casă.

Am simțit un nod în gât:

— Nu vreau să fiu o povară… Dar nici nu mai pot așa.

Alina a dat din cap:

— Nu ești o povară. Doar că… fiecare are limitele lui.

A doua zi au venit cu o femeie care să ne ajute la curățenie o dată pe săptămână. A fost un început timid. Dar tensiunile nu dispăruseră. Radu era tot mai absent, prins între serviciu și familie. Eu încercam să nu mă plâng, dar simțeam că mă sufoc.

Într-o duminică am primit un telefon de la sora mea din provincie:

— Maria, vino la noi câteva zile! Ai nevoie să ieși din rutina asta.

Am ezitat mult. Dar într-o dimineață le-am spus:

— Plec câteva zile la sora mea. Aveți grijă de voi.

Alina a rămas fără cuvinte. Radu m-a privit lung:

— Mama… dacă ai nevoie de ceva…

— Am nevoie doar să fiu eu pentru o vreme.

La sora mea am redescoperit liniștea. Am stat pe bancă în curte și am ascultat păsările. Am citit o carte întreagă fără să fiu întreruptă. Și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit libertatea.

Când m-am întors acasă, copiii m-au îmbrățișat strâns. Alina părea mai calmă. Radu m-a întrebat dacă sunt bine.

— Sunt bine… dar vreau să vorbim serios despre cum trăim împreună. Nu mai pot continua ca până acum.

A fost greu, dar am stabilit reguli noi: fiecare are responsabilități clare; eu am timp pentru mine; weekendurile sunt pentru familie, dar și pentru odihna mea.

Nu e totul perfect. Uneori tensiunile reapar. Dar am învățat că trebuie să spun ce simt și ce pot duce.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în umbra propriilor familii? Câte dintre noi uităm că merităm respect și timp pentru noi? Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta…