Nașterea care mi-a frânt inima: Când soțul meu m-a rănit în loc să mă sprijine

— Nu mai plânge, că nu te ajută la nimic! Ai vrut copil, acum suportă!
Cuvintele lui Dănuț au căzut peste mine ca o ploaie rece, chiar în mijlocul durerilor nașterii. Eram pe patul de spital, cu perfuzia în mână și cu ochii înlăcrimați, încercând să găsesc un strop de alinare în privirea lui. Dar el stătea la marginea patului, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă, de parcă tot ce i se întâmpla era o povară pe care nu și-o dorise niciodată.

Nu-mi imaginam că momentul acesta, pe care îl visasem de atâtea ori, avea să fie atât de crud. Mă simțeam ca o străină în propria viață, iar fiecare contracție era dublată de o durere sufletească pe care nu o puteam alina cu niciun calmant. În salonul de alături, auzeam râsete și voci calde. La mine era liniște și răceală. O asistentă a intrat să mă verifice și mi-a șoptit: — O să fie bine, dragă. Dar eu nu mai credeam în bine.

Am născut un băiețel sănătos, pe care l-am numit Rareș. Când l-am ținut prima dată în brațe, am simțit că tot universul meu se strânge în pieptul acela mic și cald. Dar Dănuț nu a zâmbit. A privit copilul ca pe o obligație și a spus doar: — Să sperăm că nu o să fie la fel de sensibil ca tine.

În zilele următoare, am rămas singură cu Rareș în salon. Dănuț venea rar și când venea, aducea cu el un aer de nemulțumire. — Nu știu ce te plângi atâta, toate femeile nasc! Ce, ești tu mai specială?
M-am simțit mică, invizibilă. Îmi doream să fug, dar nu aveam unde. Mama era departe, la țară, iar prietenele mele erau ocupate cu viețile lor. Într-o seară, când Rareș plângea neconsolat, am izbucnit și eu în lacrimi. O altă mămică din salon, Mirela, s-a apropiat de mine și m-a întrebat: — E totul bine acasă?
Am dat din cap că da, dar ochii mei spuneau altceva.

Când am ajuns acasă, totul s-a schimbat. Dănuț era tot mai absent. Stătea ore întregi la serviciu sau la bar cu prietenii lui, iar când venea acasă, nu făcea decât să critice: — Nu vezi că nu ești în stare să-l liniștești? Ce fel de mamă ești tu?
Încercam să-i explic cât de greu îmi este, dar nu mă asculta. Într-o noapte, după ce Rareș a plâns ore întregi din cauza colicilor, Dănuț a izbucnit: — Dacă nu te descurci, du-te la maică-ta! Eu nu mai suport!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: poate chiar nu sunt o mamă bună? Poate chiar merit toate reproșurile lui? Am intrat într-o spirală a vinovăției și a rușinii din care nu mai vedeam ieșire.

Zilele treceau greu. Rareș creștea frumos, dar eu mă ofileam pe dinăuntru. Nu mai aveam chef de nimic, nu mă mai bucuram de nimic. Mă uitam la pozele noastre dinainte de naștere și nu-mi venea să cred cât de fericiți păream atunci. Unde dispăruse acea iubire? Ce se întâmplase cu noi?

Într-o zi, după ce Dănuț a venit acasă mirosind a alcool și a început să țipe la mine pentru că nu găsea telecomanda, am cedat. Am luat copilul în brațe și am ieșit pe ușă fără să spun nimic. Am mers la sora mea, Ioana, care locuia la câteva străzi distanță.

— Ce s-a întâmplat? De ce plângi așa?
— Nu mai pot… Nu mai pot cu el… Nu mă ajută deloc… Mă face să mă simt ca ultimul om…
Ioana m-a luat în brațe și mi-a spus: — Nu e vina ta! E greu pentru oricine. Dar trebuie să-i spui ce simți. Să nu te pierzi pe tine!

Am stat la Ioana două zile. În timpul acesta, Dănuț nu m-a sunat decât o dată: — Când te întorci? Nu pot să stau singur aici!
Atunci am realizat că el nu era preocupat nici de mine, nici de copil. Era preocupat doar de confortul lui.

Când m-am întors acasă, i-am spus răspicat:
— Dănuț, dacă vrei să rămânem împreună, trebuie să te schimbi! Nu mai pot trăi cu frica asta zilnică! Nu sunt o slugă! Sunt mama copilului tău și merit respect!

A rămas mut câteva secunde. Apoi a încercat să glumească: — Hai că exagerezi… Dar am văzut în ochii lui o umbră de teamă. Poate pentru prima dată a realizat că pot pleca oricând.

Au urmat luni grele. Am mers împreună la consiliere de cuplu — lucru rar întâlnit printre cunoscuții noștri din cartierul nostru din Ploiești — și am început să vorbim deschis despre ce ne doare. Dănuț a recunoscut că s-a simțit copleșit de responsabilitate și că nu știa cum să reacționeze altfel decât prin retragere sau furie.

Nu a fost ușor să-l iert. Încă mai am momente când mă uit la el și îmi amintesc cât de singură m-am simțit atunci când aveam cea mai mare nevoie de el. Dar am ales să lupt pentru familia mea — și pentru mine însămi.

Astăzi Rareș are doi ani și râde toată ziua prin casă. Dănuț s-a schimbat mult: mă ajută cu copilul, gătește uneori și chiar îmi spune cât de mult mă apreciază.

Dar rana aceea din sufletul meu încă se vindecă greu. M-am întrebat adesea: oare câte femei trec prin ce am trecut eu? Câte dintre noi aleg să tacă din rușine sau din teamă?

Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să vorbească despre suferința lor. Sau poate va face pe cineva să-și privească partenerul cu mai multă empatie.

Mă uit la Rareș cum doarme liniștit și mă întreb: oare voi reuși vreodată să uit acele zile? Sau trebuie doar să învăț să trăiesc cu ele? Voi ce credeți?