Nașterea care mi-a schimbat viața: Lupta mea pentru supraviețuire și familie

— Nu, nu acum, nu azi, te rog! am șoptit printre dinți, cu mâna strânsă pe burtă, simțind cum valul durerii mă rupe din interior. Era o dimineață de aprilie, cu soare blând peste cartierul nostru din Ploiești. Soțul meu, Radu, tocmai ieșise pe ușă să ducă gunoiul, iar eu mă pregăteam să-i fac Mariei, fetița noastră de trei ani, micul dejun. Eram însărcinată în luna a opta și totul părea să decurgă normal, până când am simțit acea durere ascuțită, ca o lamă rece care-mi tăia respirația.

— Mami, de ce plângi? m-a întrebat Maria, privind la mine cu ochii ei mari și speriați.

— Nu plâng, iubita mea, doar… mă doare puțin burtica. Poți să-mi aduci telefonul?

Am sunat la Radu cu mâinile tremurânde. Vocea lui era calmă, dar simțeam panica din spatele cuvintelor:

— Sun la ambulanță! Ține-te tare, ajung imediat!

În câteva minute, casa noastră s-a umplut de zgomot: pași grăbiți, voci străine, sirena ambulanței. M-au urcat pe targă și am văzut cum Maria plângea în brațele bunicii. Am vrut să-i spun că totul va fi bine, dar nu am mai apucat. Durerea era prea mare.

La spitalul județean, totul s-a derulat ca într-un vis urât. Medici care alergau pe holuri, asistente care îmi puneau perfuzii și îmi vorbeau pe un ton liniștitor, dar ochii lor trădau îngrijorarea. Radu era lângă mine, palid ca varul.

— Doamnă Popescu, trebuie să vă operăm de urgență. Fetița e în pericol! a spus doctorul Ionescu, privind direct în ochii mei.

Am dat din cap fără să înțeleg prea bine ce se întâmplă. Tot ce știam era că trebuie să lupt pentru copilul meu. În sala de operație, luminile reci și mirosul de dezinfectant m-au făcut să tremur. Am simțit cum mă pierd încet-încet, ca într-o ceață groasă. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost vocea unei asistente:

— Respirați adânc… totul va fi bine…

Când m-am trezit, nu știam dacă e zi sau noapte. Radu era lângă patul meu, cu ochii roșii de plâns.

— Unde e fetița? am întrebat cu voce stinsă.

— E la terapie intensivă… Dar trăiește! Și tu trăiești! a spus el, încercând să zâmbească.

Am izbucnit în plâns. Nu știam dacă e de ușurare sau de frică. În zilele următoare am aflat că am suferit o hemoragie masivă și că doctorii s-au luptat să mă salveze. Fetița mea, Ana-Maria, s-a născut prematur și era conectată la aparate. Am simțit o vinovăție cumplită: oare am făcut ceva greșit? Oare dacă nu mă stresam atât de mult cu serviciul și cu grijile zilnice, ar fi fost altfel?

Mama mea a venit la spital să mă vadă. Între noi era mereu o tensiune mocnită; nu fusese niciodată de acord cu alegerea mea de a avea doi copii atât de apropiați ca vârstă.

— Ți-am spus eu că te grăbești! Acum uite unde ai ajuns! mi-a spus ea cu voce tăioasă.

Am simțit cum mă sufoc. Nu aveam nevoie de reproșuri, ci de sprijin. Dar mama nu știa altfel să-și arate dragostea.

Zilele s-au scurs greu. Mergeam zilnic la terapie intensivă să-mi văd fetița printr-un geam gros. O atingeam cu mâna pe sticlă și îi șopteam:

— Luptă, Ana-Maria! Mami te așteaptă acasă!

Radu încerca să țină familia unită, dar îl vedeam cum se frânge pe dinăuntru. Maria întreba mereu:

— Când vine surioara acasă? De ce nu vine mami acasă?

Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi și speranță.

Într-o noapte, am visat că merg printr-un câmp plin cu maci roșii. Ana-Maria alerga spre mine și râdea. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fiu puternică pentru ea.

După trei săptămâni de spitalizare, Ana-Maria a început să respire singură. Doctorii au spus că e o minune. Am adus-o acasă într-o zi ploioasă de mai. Maria a sărit în sus de bucurie:

— Uite-o pe surioara mea! E micuță ca o păpușică!

Dar viața nu a revenit la normal peste noapte. Eu eram slăbită fizic și psihic. Aveam coșmaruri cu sala de operație și mă simțeam vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Radu era distant; îl simțeam tot mai absent.

Într-o seară, după ce am adormit fetele, l-am întrebat:

— Tu mă mai iubești?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Sunt obosit… Mi-e frică să nu te pierd din nou.

Am plâns împreună în tăcere. Atunci am înțeles că nu doar eu am trecut prin iad; toată familia mea fusese zguduită din temelii.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim deschis despre ce s-a întâmplat. Am mers la terapie de cuplu și încet-încet am început să ne regăsim unul pe celălalt. Mama a venit într-o zi cu o prăjitură făcută de ea și mi-a spus:

— Îmi pare rău că n-am știut să fiu lângă tine altfel…

Am îmbrățișat-o și am simțit că rana dintre noi începe să se vindece.

Astăzi, Ana-Maria are un an și aleargă prin casă râzând alături de Maria. Eu încă port cicatricile acelei zile — pe trup și în suflet — dar am învățat să le accept ca parte din povestea mea.

Mă întreb uneori: dacă aș fi făcut lucrurile altfel, ar fi fost totul mai ușor? Sau poate tocmai această încercare ne-a făcut mai puternici ca familie? Voi ce credeți: putem găsi sens în suferință sau rămânem prizonieri ai trecutului?