Nașterea care mi-a schimbat viața: Lupta mea pentru supraviețuire și familie

— Nu, nu acum, te rog, nu acum! — am șoptit printre dinți, strângând cu disperare mâna lui Sorin. Era trecut de miezul nopții, iar durerile mă sfâșiau dinăuntru. Camera mică din apartamentul nostru din Berceni părea să se micșoreze cu fiecare contracție. Sorin era palid, cu ochii mari, speriați. — Sun la salvare, Livia! Nu mai rezistăm așa! — a spus el tremurând, dar vocea lui era doar un ecou îndepărtat în mintea mea.

Nu-mi imaginam că nașterea primului nostru copil va începe atât de brusc și violent. Cu două săptămâni înainte de termen, fără niciun avertisment. Mama mea, Maria, stătea în bucătărie, încercând să-și ascundă panica. — O să fie bine, mamă, o să vezi! — repeta ea mecanic, dar ochii îi trădau teama.

Ambulanța a venit după 20 de minute care mi s-au părut o eternitate. Pe drum spre spital, am simțit cum ceva nu e în regulă. Contracțiile erau prea dese, prea dureroase. În salonul de urgență de la Spitalul Municipal, asistentele alergau în jurul meu. — Dilatație completă! Trebuie să intrăm imediat în sală! — am auzit o voce fermă. Sorin nu avea voie să intre. L-am văzut pentru ultima dată înainte să mă cufund într-o ceață groasă de durere și teamă.

Apoi totul s-a rupt. Am simțit cum sângele curge prea mult, cum corpul meu nu mă mai ascultă. O asistentă mi-a prins mâna: — Livia, rezistă! Nu adormi! — Dar nu mai puteam. M-am gândit la copilul meu, la fața lui pe care încă nu o văzusem. Am simțit că mă scufund într-un abis rece.

Când m-am trezit, totul era alb și liniștit. O perfuzie îmi atârna de braț. Sorin era lângă mine, cu ochii roșii de plâns. — Livia… ai avut o hemoragie masivă… aproape că te-am pierdut… — vocea lui se frângea la fiecare cuvânt. Am încercat să mă ridic, dar corpul meu era greu ca plumbul.

— Copilul? Unde e copilul? — am întrebat cu un firicel de voce.

Sorin a ezitat. — E la terapie intensivă… a avut probleme cu respirația… doctorii fac tot ce pot…

În acele clipe am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Mama a venit la spital cu ochii umflați de plâns. — De ce ție, fetița mea? De ce vouă? — murmura ea printre suspine.

Zilele care au urmat au fost un coșmar continuu. Nu aveam voie să-mi văd copilul decât câteva minute pe zi, printr-un geam gros. Îl chema Vlad și era atât de mic, încât mi-era teamă să-l privesc prea mult. Fiecare sunet de pe hol mă făcea să tresar: dacă venea cineva cu vești rele?

Sorin încerca să fie tare pentru amândoi, dar îl vedeam cum se frânge pe dinăuntru. Într-o noapte, l-am surprins plângând pe holul spitalului. — Nu mai pot, Livia… mi-e frică să nu vă pierd pe amândoi… — mi-a spus cu voce stinsă.

Mama și tata s-au certat acasă din cauza banilor pentru medicamente și drumuri la spital. Tata a ridicat tonul: — Dacă nu aveam atâtea datorii, poate puteam să-i ajutăm mai mult! — iar mama a izbucnit în lacrimi: — Nu banii contează acum!

Într-o zi, doctorița Popescu a venit la mine cu o privire gravă. — Livia, Vlad e stabil acum, dar va avea nevoie de monitorizare mult timp. A fost lipsit de oxigen câteva minute… Nu știm încă dacă vor fi urmări neurologice…

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Vinovăția m-a copleșit: dacă aș fi mers mai devreme la spital? Dacă aș fi ascultat sfatul mamei și nu m-aș fi încăpățânat să nasc natural? Dacă… dacă…

Sorin a încercat să mă liniștească: — Nu e vina ta! Nimeni nu putea ști ce se va întâmpla! Dar eu nu-l credeam. Noaptea mă trezeam plângând în tăcere, cu imaginea lui Vlad conectat la aparate.

După două săptămâni am ajuns acasă cu Vlad în brațe. Era atât de fragil încât mi-era teamă să-l ating. Mama a venit să ne ajute, dar tensiunile dintre ea și Sorin au crescut. — Trebuie să-l duci la control la fiecare două zile! — insista ea. Sorin răspundea iritat: — Știu ce am de făcut! Nu-mi spune tu cum să-mi cresc copilul!

Eu eram prinsă la mijloc între grija pentru Vlad și conflictele dintre cei dragi. Tata venea rar pe la noi; spunea că nu suportă să mă vadă atât de slăbită. Prietenele mele mă sunau tot mai rar; nu știau ce să-mi spună.

Au trecut luni până când Vlad a început să zâmbească și să gângurească normal. Fiecare progres era o victorie mică împotriva fricii care ne bântuia pe toți.

Dar relația mea cu Sorin s-a schimbat. El s-a închis în el însuși; vorbea puțin și era mereu obosit sau nervos. Într-o seară, după ce Vlad adormise greu, l-am întrebat:

— Mai suntem noi aceiași?

Sorin a oftat adânc: — Nu știu… Poate că niciodată n-o să mai fim ca înainte…

Uneori mă întreb dacă trauma asta ne-a unit sau ne-a rupt pentru totdeauna ca familie. Dacă puteam face ceva diferit ca să evităm tot ce s-a întâmplat.

Poate că sunt lucruri pe care nu le putem controla niciodată în viață… Dar oare cum reușesc alții să meargă mai departe după astfel de încercări? Voi ce ați fi făcut în locul meu?